1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Lupta pentru captarea electoratului absenteist

S-a vorbit atât de mult despre manipulare electorală în România, (prin televiziune, prin promisiuni mincinoase, etc), încât alegătorul a simţit nevoia să se abstragă de la un proces profund viciat.

Se apropie alegerile locale şi lumea se întreabă fireşte dacă participarea va fi la fel de slabă (sub 50%) ca în 2008. S-a spus că România nu este un caz ieşit din comun şi că peste tot în democraţiile vechi absenteismul este în creştere. Este adevărat în termeni pur cantitativi, dar motivaţiile sunt adesea destul de diferite şi, în orice caz, faptul că peste tot există absenteism nu e de natură să consoleze pe nimeni. În România absenţii nu sunt neapărat grupurile marginale, excluşii eterni care nu au ce aştepta de la o schimbare de guvern, ci mai curând persoane instruite din mediul urban.

Absenteismul românesc cel mai interesant şi mai semnificativ nu este aşadar expresia abdicării şi a consolării săracilor, ci acela al grupurilor care nu se regăsesc în nicio ofertă politică, considerându-se într-un anumit sens superioare tuturor acestora. O probă ar fi faptul că motivaţia cea mai des invocată este dezamăgirea, faptul că partidele nu s-au ridicat niciodată la nivelul promisiunilor şi mai cu seamă al aşteptărilor create. A absenta înseamnă nu doar protest politic, aşa cum cred unii militanţi civici care vor să instituţionalizeze votul alb, ci poate mai ales un mod de a semnala diferenţa faţă de o societate nesatisfăcătoare în prea multe planuri. Nu e atât un protest, cât un mod de a se distinge de o lume în care votul trece, prea adesea, drept conformism lispit de reflecţie personală sau pură naivitate.

S-a vorbit atât de mult despre manipulare electorală în România, (prin televiziune, prin promisiuni mincinoase, prin mita electorală cea mai trivială), încât alegătorul cu reale aspiraţii democratice a simţit mai curând nevoia să se abstragă de la un proces profund viciat. E o situaţie care nu se regăseşte în societăţile occidentale care, cel puţin înainte de criză, păreau să fie încântate de ele însele. Absenteismul românesc este un fel de ironică dezicere de sine şi tocmai de aceea ideea votului obligatoriu a fost atât de rău primită. Să combaţi prin lege abulia civică pare rezonabil, dar să combaţi ironia pare mai curând nepotrivit.

Subiectul poate fi abordat şi din perspectivă sociologică mai precisă. Sunt tineri care nu găsesc în discursul politic al partidelor niciunul din subiectele care îi preocupă. De exemplu, niciun partid nu a mai abordat de 20 de ani problema locuinţelor. Ideea locuinţelor pentru tineri care animase ANL la originea ei din perioada administraţiei CDR a părut o promisiune mincinoasă. Agenţia s-a dovedit foarte repede o cale de a distribui resurse publice către privilegiaţi, iar ulterior programul ”Prima casă” s-a vădit a fi o afacere pentru bănci. Nici măcar firmele de construcţii nu mai erau beneficiarele privilegiate ale acestui program de vreme ce creditele s-au dat şi pentru locuinţele vechi. Efectul a fost mai curând menţinerea unor preţuri ridicate pe piaţă. Felul cum a izbucnit subiectul ACTA sau mai vechiul scandal legat de Roşia Montana arată, de asemenea, că există preocupări politice extrem de acute, dar cu totul invizibile pentru partidele politice.

Totuşi absenteismul este motivat şi conjunctural. În 2008, se crease o mare confuzie politică: PDL fusese la guvernare şi apoi în opoziţie, deşi preşedintele Traian Băsescu rămăsese la putere; PSD fusese mereu opoziţie, dar susţinuse guvernul. Era o confuzie pe care alegătorii au taxat-o, firesc, prin absenţă. De data aceasta lucrurile sunt mai clare. Din 2009 începând, PSD şi PNL au constituit o alianţă împotriva PDL şi a Preşedintelui şi s-au manifestat ca forţe consecvente de opoziţie. Nicio confuzie nu mai este posibilă. Lumea s-a polarizat foarte puternic şi absenţii semnificativi vor fi mai ales aceia care în trecut au votat PDL-ul şi care nu au reuşit încă să treacă de partea USL.

Se pare de altfel că partidul de guvernământ a pregătit o strategie pentru a împiedica această migraţie. A revenit în mod surprinzător în dezbaterea publică subiectul revoluţiei din decembrie 1989. De fapt subiectul a fost readus în prim plan cu ajutorul unui sondaj de opinie pe care l-au comentat apoi mai cu seamă politicieni PDL, ca de pildă deputatul european Cristian Preda, care a trimis săgeţi în direcţia PSD şi a lui Ion Iliescu. La fel s-a întâmplat în 2008 la alegerile din Bucureşti, atunci când PDL mobilizase în susţinerea lui Vasile Blaga organizaţii ale revoluţionarilor. A fost un eşec. Dar mai grav a fost că redeschiderea subiectului a creat aşteptări neonorate. După mulţi ani de administraţie PDL, cu o conducere a parchetului numită de Preşedinte, dosarele Revoluţiei au rămas nerezolvate. De aceea este cel puţin ciudat că democrat-liberalii recurg la aceeaşi stratagemă, care este nu doar perdantă, dar şi cinică.

Cu siguranţă că în acest timp în care democrat-liberalii se pregătesc să monteze din nou întreaga butaforie a luptei anti-comuniste, 40% din alegători aşteaptă ca cineva să le descopere adevăratele preocupări.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz