1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Lupta anticorupţie şi o presă ce lasă de dorit

Mesajul electoratului român nu e secret. Ultimul scrutin i-a acordat noului şef al statului un clar mandat de continuare a luptei anticorupţie. Dar în presă s-au găsit unii să ceară, în numele democraţiei, stoparea ei.

Ceea ce e aberant. Şi antidemocratic. Încât problema în acest domeniu nu sunt defel numai penalii din clasa politică. S-ar putea să isc mânia unor colegi, comentatori importanţi, formând opinii la televiziuni or cotidiane celebre. Fiindcă am să cutez să-i contrazic pe cei care, precum la New York Times, de pildă, pretind că apără democraţia, declarând că lupta anticorupţie din România ar fi „maniacală”. Care o înfăţişează ca un "overkill". Şi recomandă ori sugereză, iresponsabil, oprirea ei .

În fapt, e lesne de înţeles că, dimpotrivă, halucinantă e indiferenţa faţă de această luptă. Că imorală şi criminală în raport cu binele naţiunii a fost şi este prea îndelungata neglijare a datoriei şi eforturilor de a o combate. Şi că o democraţie liberală nu poate funcţiona în veci dacă la pârghiile puterii se află politicieni corupţi, având în buzunar ziarişti ori cumpăraţi ori timoraţi, ori răi, ori proşti, televiziuni care linşează, o massmedia scăpată de sub controlul celui mai elementar bun simţ şi o presă politic şi economic aservită.

Nedreptăţi

A deplânge abuzurile justiţiei, dacă se produc, e cât se poate de justificat. Ele nu sunt şi n-ar fi compatibile nici cu democraţia nici cu statul de drept, indiferent dacă le cad victimă politicienii uneia sau alteia din tabere. Nu e în regulă ca justiţia să fie pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă. Nu e corect ca unii, încă necondamnaţi, dar cordial detestaţi, nu doar de adversari, ci şi de un amplu segment al opiniei publice, să fie exhibaţi într-o manieră care să alimenteze perpetuarea demonizării lor în presă, în timp ce alţii sunt cercetaţi ca boierii. Nu-i echitabil ca unii să fie investigaţi în timp ce se bucură, acasă, de un maxim confort, în timp ce alţi inculpaţi să fie expuşi voluntar unor tratamente interpretabile ca degradante şi ca atare imprecaţiilor gloatei.

Dar e clar că în cauză nu e, în primul rând, justiţia. Din contră. Că unor foşti miniştri li se ridică imunitatea parlamentară cât ai clipi din ochi, iar altora, scăldaţi într-un ocean de lacrimi şi de acatiste li se perpetuează respectiva inviolabilitate, ori li se retrage doar după ani de pertractări e un scandal politic de prim ordin. Unul care demonstrează că România nu dispune încă de o democraţie neoriginală.

Dacă, dimpotrivă, a început să dispară o defecţiune majoră din ţară şi măcar una din puteri a ajuns funcţională, acest progres e al justiţiei, li se datorează unor magistraţi şi competenţi şi curajoşi care şi-au asumat realiter independenţa şi-şi iau misiunea în serios.

Jurnalism strâmb

Iar vina pentru ce nu merge nu li se poate atribui în exclusivitate politicienilor. Mare parte din ea îi revine unei prese care fie n-a fost în stare să identifice problemele reale ale ţării, fie se preface a le identifica unde nu sunt. Vina îi aparţine prezervării intacte a mentalităţilor standard în epoci totalitare şi post-totalitare care domnesc în continuare, copios, între breslaşii unei părţi pe cât de ample, pe atât de grav manipulatoare a presei.

E, în bună parte, vina lichelelor fără talent, dar cu ambiţii nemăsurate, rămase în gazetărie. E a slujbaşilor obedienţi ai unor patroni sau ai statului care, crezându-se patrioţi, îşi confundă stăpânii, partidul, sau guvernul cu ţara, şifonându-i astfel grav prestigiul ori de câte ori mai marii lor se dovedesc mafioţi. În efortul de a-i detecta pe imaginarii duşmani ai "ţărişoarei" le inventează celor depistaţi la ordin vinovăţii şi biografii false.

Caz tipic

M-am lovit eu însumi, nu odată, de asemenea specimene. Mai nou m-a denunţat, (ca prezumtiv devorator nejustificat de „bani nemţeşti”, ca presupus purtător de „pseudonim” şi „conservă reactivată” în slujba nu se ştie a cui), redactorul şef al unei fiţuici originare din imperiul felixiot. La comandă, ori orbit de ură, căci altfel nu e explicabilă enormitatea operaţiei, insul cu pricina mă execută ca şi cum şi-ar fi pierdut uzul raţiunii. Crezându-se îndreptăţit nu doar să-mi comenteze articolele fără să le citeze, ci şi să-mi atribuie păreri inexistente, autorul diatribei, semnând Dan C-tin, şi-a permis nici mai mult nici mai puţin decât aberanta aserţiune textuală potrivit căreia, chipurile, aş „critica orientarea pro-europeană a lui Klaus Iohannis”.

Inutil de subliniat că înfierata atitudine, ce nu-mi aparţine nici literal, ca afirmaţie, şi nici în spiritul ei, reprezintă un fals patent. Articolele mele salută orientarea pro-europeană a lui Klaus Iohannis. La fel şi o proximă apropiere a României de Germania, pe care am calificat-o, textual, drept „mutual dezirabilă”. Ele denunţă antieuropenismul unor dictatori ca Putin sau al populiştilor de stânga şi de dreapta care-l susţin.

Dar pe manipulatorul de serviciu evidenţele nu îl împiedică să contrafacă. Să-mi atace nu ideile reale, ci persoana născocită şi "părerile" inventate. Şi să-mi construiască în baza lor un întreg rechizitoriu. Să sugereze, en passant, „ipotetic” fireşte, întru prostirea neatenţilor, căci n-o spune clar, că mi-ar displăcea apropierea Moldovei de România, deşi, dacă mi-ar fi citit textele, ar fi fost edificat că susţin contrariul. Şi de a-mi falsifica trecutul. Din care, spre a mă putea înfiera ca presupus ex-"propagandist" uită, fireşte, să releve că, sub Ceauşescu, am fost dat afară din slujba mea umilă de redactor la un obscur studio de filme documentare şi de publicitate, pentru că am cerut să emigrez.

Deşi lista minciunilor şi a intoxicărilor înşirate în privinţa mea şi a opiniilor mele prezumtive în Jurnalul.ro e impresionant de lungă pentru numărul de cuvinte folosite, evoc mizeria cu pricina doar cu titlul de exemplu pentru un mod tipic, deşi aberant şi pernicios de a face presă. Nu doar online. Căci la televiziuni e câteodată chiar mai rău. Pe sticlă s-au pomenit linşate personalităţi cu mult mai importante decât mine.

Spun aberant, fiindcă, apăraţi de nonintervenţionismul ori de inadecvarea CNA, ce pare doar un soi de frunză de smochin acoperind respingătoarea goliciune a unui sistem ticăloşit şi la nivelul presei, simbriaşii din massmedia nu recoltează până la urmă credibilitatea şi laurii pe care îi râvnesc. Pe lângă vântul semănat de ura lor neostoită, obţin din abundenţă doar dispreţ.

Spun pernicios, pentru că oricât de vădită le e situarea în eroare şi dezinformare, împroşcatul cu noroi al calomniatorilor afectează întotdeauna, până la urmă, reputaţiile celor atacaţi, adesea, sub centură, tocmai pentru că sunt independenţi şi, ca atare, susţin lupta anticorupţie nu din iacobinism, cum pretind unii. Ci întru instituirea libertăţii autentice.

Iată de fapt ce-i deranjează până la urmă pe lachei. Iată un subiect care ar fi vrednic de un cotidian ca New York Times.