Lumea arabă, democraţia şi alegerile

În timp ce rebelii se apropie tot mai mult de centrul de putere al dictaturii, situat în capitala libiană Tripoli, iar Marea Britanie s-a alăturat cererilor franco-americane, solicitând debarcarea imediată a lui Gaddafi, viitorul regimului e clar: Gaddafi nu are cum să câştige actuala sa confruntare cu opoziţia libiană.

În schimb, viitorul revoluţiilor din spaţiul arab este cum nu se poate mai nesigur. Când se produc rapid, schimbările politice sunt, adesea, prea superficiale, ca să nu fie şi fragile. Deşi occidentul a îmbrăţişat într-un târziu, în grade variabile şi în viteze diverse, năzuinţele de libertate ale populaţiilor arabe din Maghreb şi de aiurea, elitele politice din vest pendulează în continuare între temeri, parţial realiste, parţial exagerate, şi speranţe în mare măsură deşarte.

Temerile sunt alimentate de credinţa, adânc înrădăcinată în apus, că popoarele arabe nu ar fi capabile de construcţie democratică. Acestor temeri, izvorâte din prejudecăţi, li s-a dat glas în 2003. Stânga occidentală a respins atunci categoric ideea uneia intervenţii militare apusene în Irak.

A făcut-o nu doar din pricina prezumtivei ei lipse de legitimitate în termenii dreptului internaţional, ci şi în temeiul convingerii progresiştilor că o intervenţie apuseană n-ar putea aduce lumii arabe democraţia dorită şi înfocat invocată de cercurile neo-conservatoare aflate la putere atunci, la Washington.

Masiva şi entuziasta participare a irakienilor la alegerile libere desfăşurate după debarcarea lui Saddam Husasein a invalidat aceste pretenţii. Funciara „inadecvare la democraţie” a arabilor s-a dovedit iluzorie şi a demascat rasismul inerent al unor astfel de concepţii.

Pe de altă parte, e cât se poate de clar că alegerile libere nu constituie un panaceu universal şi imediat, aşa cum iraţional nădăjduieşte o bună parte din elita politică apuseană. Statele din vest exercită presiuni asupra militarilor care au preluat puterea în Egipt, spre a-i determina să organizeze rapid alegerile promise. Or, un astfel de scrutin rapid n-are cum se încheia altfel decât prin catastrofa preluării puterii de către islamişti, e de părere Bernard Lewis, cel mai important istoric occidental al lumii musulmane.

Există într-adevăr un lung şir de exemple negative, începând cu alegerile libere germane din 1933, trecând prin cele derulate în Turcia, în 1950, evocate de Lewis, şi terminând cu scrutinul liber derulat în 2006 în teritoriile palestiniene. Toate s-au desfăşurat în condiţiile unei lipse de tradiţii (şi instituţii) democratice solide şi s-au încheiat cu victoria unor mişcări extremiste şi totalitare care au procedat instantaneu la desfiinţarea oricăror urme de instituţii democratice, deşi prin ele ajunseseră la putere.

Într-un recent interviu acord ziarului israelian Jerusalem Post, Bernard Lewis a subliniat că, în opinia sa, la rădăcina revoluţiilor arabe se află un acut şi extins sentiment de nedreptate resimţit de populaţiile din Orientul Apropiat şi Mijlociu, care resping dictaturile actuale în calitatea lor de creaţii moderne. „Regimurile arabe premoderne”, afirmă el, „erau net mai tolerante”.

O partitură crucială în configurarea viitorului acestei regiuni va reveni femeilor, a mai reliefat el, subliniind că nu e întâmplător faptul că revoluţiile arabe au izbucnit tocmai în Tunisia, ţară în care femeile au jucat un rol public net mai important decât în alte state arabe. Pe de altă parte, expertul american a ţinut să constate caracterul pernicios al extrapolării asupra lumii arabe, a concepţiilor occidentale privind alegerile şi democraţia.

Deşi globalizarea şi societatea informaţională, un element cheie în prima revoluţie Facebook, au provocat explozia mămăligii arabe şi accelerează masiv procese altminteri extrem de anevoioase şi de îndelungate, aprecierile şi avertismentele lui Bernard Lewis trebuie luate în serios.

Fiindcă modificările operate în mare viteză tind să fie prea uşor casabile şi să condiţioneze lesne repetarea unor catastrofe ale trecutului. Istoria tinde să-i dea dreptate islamologului american. În consecinţă, ar trebui ca ţările occidentale să renunţe la exercitarea de presiuni în vederea organizării rapide de alegeri libere.

Mult mai utilă ar putea fi o implicare directă şi activă şi o investiţie occidentală pe termen lung, care să asigure tranziţia la o formă orientală, organică, de democraţie. O formă care să fie pe cât de autentică, pe atât de stabilă.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz