1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Lolita pe româneşte

Petre M. Iancu7 august 2015

Ce valenţe are răzbunarea fiicelor pe mame ce le vând, de mici, unor clienţi potenţi la portofel, ca jucării erotice? Şi unde începe şi se termină legitimitatea abordării estetice şi ziaristice a subiectelor fără perdea?

https://p.dw.com/p/1GBc5
Eva Ionesco
Eva IonescoImagine: Getty Images/AFP/G. Baptiste

E vară, se apropie week-endul şi, în anumite zone, se face dragoste la 40 de grade. Sau poate, cine ştie, dacă ne înfierbântăm mai rău imaginaţia, la 50. Apropo de acest număr mistic. Oare câte umbre de gri vor fi având perversiunile omului postmodern? Şi câte nuanţe, pedofilia? Dar sadismul unor părinţi? Şi ce valenţe are oare răzbunarea fiicelor, pe care nişte mame, în cruzimea egoismului lor monstruos, le vând, de mici, unor clienţi potenţi la portofel, ca jucării erotice, dar sub pretext artistic şi numai după ce şi-au prefăcut copilele, boindu-le, în bombe sexy?

Mai există şi alte subiecte dincolo de expansiunea Rusiei lui Putin, de terorismul islamiştilor şi legionarilor, de crime ceauşiste, precum uciderea, prin legea avorturilor, a mii de tinere românce. Tema nimfelor şi nimfetelor, de pildă.

O parte a poveştii e veche de când lumea. S-au delectat cu ea şi grecii antici şi romanii. A sucombat farmecului ei şi Lewis Carroll, autorul lui Alice in Wonderland, cel fascinat de nuduri de fetiţe de 5 ani. Au istorisit-o cu mai mult sau mai puţin succes, de-a lungul vremii, scriitori şi artişti diverşi. Între ei marele ruso-american Nabokov, narator talentat şi expert mare, de o subtilitate şi o profunzime psihologică egale cu ale lui Thomas Mann, în a descrie avatarurile şi tragedia bărbaţilor sensibili între două vârste, ajunşi să se îndrăgostească fatal de un trup adolescentin.

Cealaltă parte, poate, din unghiul unora, mai suculentă, dar nu mai puţin tristă, ţine de realitatea biografiei unor românce emigrate în Franţa. Mamă şi fiică, purtând un nume identic cu al altui expatriat român celebru. Eva Ionesco le-a luat ochii multora de la mijlocul anilor 70 încoace. Atunci, la doar 11 ani, a debutat într-un film de calitate, turnat, după un scenariu scris de Roland Topor, de Roman Polanski.

Dar să nu ne ducă demonul în ispita de a crede că ultimul este de vină. Afectat toată viaţa de pronunţata sa febleţe pentru fete în pubertate, slăbiciune al cărei blestem avea să-l ajungă din urmă cînd se afla în culmea gloriei şi care nu avea să-l ierte nici la senectute, Polanski n-avea să regizeze primul soft-porno, „Spermula”, în care s-a văzut distribuită Eva, în 1976, de Charles Matton. Deci nu Polanski a lansat-o pe Eva în cariera de Lolită şi de star porno infantil.

Mama e numai una. Nimic n-o poate înlocui la bine. Sau la rău. Placide, cum erau pe-atunci, autorităţile n-aveau să intervină nici un an mai târziu, când Irina Ionesco, mama Evei, avea să-i permită fetei să-şi exhibe nurii într-o peliculă intitulată „Jocuri interzise ale tineretului”. Ori când adolescenta s-a văzut prefăcută în cel mai tânăr fotomodel nud din Playboy. În fine, după cum aflăm dintr-un articol apărut vineri în Frankfurter Allgemeine Zeitung, sub semnătura lui Jürg Altwegg, destinul de copil-starletă porno, apoi de actriţă şi, în final, de regizoare a Evei Ionesco avea să continue necurmat până în 2010. Când Eva avea să pună în scenă o cinematografică reglare de conturi cu mămica ei. „Nu sunt o f..tă de prinţesă”, se intitulează filmul ei, din care aflăm că eroina „s-a născut dintr-un incest”.

A vrut mămica ei, o fotografă emigrată cu părinţii ei din România, să-şi livreze fiica unui destin similar celui prin care trecuse ea, cum crede Altwegg? Nu ştim cu siguranţă decât că Irina, cum scrie el în FAZ, „şi-a închiriat fiica unor colegi, unor regizori de filme porno, unor reviste pentru adulţi, astfel încât Eva şi-a împrumutat chipul Lolitei anilor 70”. Într-o epocă în care „niciun tribunal nu i-a catalogat apariţiile drept pedofile şi nu le-a interzis”. Cu vârsta, drumurile şi destinele celor două femei aveau să se despartă. La Eva îmi închipui c-avea să se trezească şi să intervină, vremelnic, conştiinţa omului reificat şi înrobit, a crimei, abominabile, a manipulării, murdăririi şi pervertirii, de către propria mamă, a sufletului ei ingenuu.

Traumatizată de furtul copilăriei, Eva avea probabil să se ciocnească viforos de incomprehensiunea mamei, cea convinsă poate că, odată căpătuită, fiica ar trata-o nedrept, ignorând „binele” ce i s-ar fi făcut. Nu-şi ajutase ea fiica să parvină, să ajungă „cineva”, să escaladeze treptele unei cariere fulminante, să-i confere aplomb şi o traiectorie explozivă? Nu e adevărat că, fără ea, fetiţa nu ar fi ajuns nimic?

Dacă lucrurile s-au petrecut cum mi le imaginez, n-ar fi prea de mirare că avea să-şi vâre coada între ele zâzania şi gâlceava. Urmarea se ştie din tribunale şi arhivele unor curţi. După ce spiritele s-au încins, s-au declanşat între fiică şi mamă cearta şi procesele pe bani şi drepturi de autor, pe filme, cărţi, fotografii şi comercializarea lor. Recent, mama avea să piardă, într-o audiere decisivă, dreptul exclusiv de a vinde filmografia pornografică a fiicei, pe care o consideră proprietatea ei artistică.

Desigur, chestiunea nu se opreşte aici. Deşi, sau poate tocmai pentru că, o tempora, o mores, pedofilia nu mai e considerată o bagatelă, ci o crimă capitală, subiectul e prea generos pentru a nu fi exploatat la sânge. L-a preluat cu mult tam tam un ins pe nume Simon Liberati, un specialist în înţeles femei, fost jurnalist de tabloide şi expert în cancanuri, care a portretizat-o cu mult succes de public şi pe Jane Mansfield.

Şi care, mai nou, a scris „Eva”. E un roman, pe care, aţi ghicit, Irina Ionesco ar vrea să-l interzică în justiţie. E o carte, evident, despre "Lolita anilor 70". Care e, astăzi, vai, o doamnă între două vârste şi al cărei prieten şi amant e nimeni altul decât Simon Liberati. Şi uite aşa continuă şi vrăjmăşiile, dar şi reificările, manipularea şi comercializările retroactive de sex şi de copii. Atât doar că banii din afaceri intră parţial în buzunarul fostei victime. Iar fetele de 10-11 ani o interpretează acum pe Lolita în prezenţa psihiatrilor, expediaţi pe platou conform legii, la ordinul autorităţilor de la protecţia copiilor.

Cine a spus că nu mai trăim în epoci de tragedie greacă, în care catastrofa e inexorabilă? N-o fi oare şi mai rău, în era actualei aurore a „robofiliei”, a sexului proxim cu roboţi, ce ni se promite ca viitoare cucerire inestimabilă a progresului nelimitat? Să nu înţelegem preferinţa "deviantă" şi "paseistă" a unora pentru păpuşi sexuale omeneşti?

Şi să nu-mi spuneţi, vă rog, în cor (antic, grecesc) că aş fi tras ilegitim spuza subiectului sexual pe turta mea de jurnalist. Chiar dacă v-a luat minţile arşiţa verii: rămâne validă vorba lui Elton John. „Don't shoot me. I'm only the piano player”.