1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Lista învingătorilor şi a celor biruiţi

Lista care urmează e cuprinzătoare, poate chiar globală. Completă însă nu-i. Concomitent, mai are un neajuns major. Doare. Pe mine, cel puţin. Dar nu e un apel la pasivitate, depresie ori fatalism. Dimpotrivă.

Întrucât între înfrânţi este premierul celui mai bun guvern de care a avut parte România în ultimii ani, n-am prea mult timp şi stare de liste exhaustive, de aiureala reeditării războiului dintre palate şi de alte marafeturi asemenea. Nici de tabelul unui viitor guvern. Căci înainte de a-l stabili şi comenta e bine să privim critic către ograda noastră proprie. Şi către a celorlalţi. E timpul să întocmim bilanţul perdanţilor şi câştigătorilor vizibili şi mai puţin vizibili ai scrutinului legislativ românesc, înainte de a determina ce vom avea de făcut.

Dar e oare nevoie de el? Mi se pare că da. Mi se pare imperativ ca un inventar înainte de orice iminent faliment. Ori după el. Şi îmi închipui că nu mă doare doar pe mine. Ci, nu mai puţin tare, pe cei, îndeajuns de lucizi spre a realiza ce şi cât anume au pierdut ţara şi aliaţii ei prin votul românesc de la 11 decembrie, pentru care libertatea, demnitatea şi prosperitatea românilor mai contează. 

Pentru că aceşti oameni îmi sunt foarte dragi aş fi vrut să le administrez un paliativ, înainte de a-i invita pe masa de operaţie care va trebui să urmeze vivisecţiei efectuate pe trupul democraţiei şi economiei de partidul lui Liviu Dragnea. Ştiut fiind că peştele de la cap se împute, aş fi vrut să-i scutesc până către finalul acestui text de contemplarea dezastrului întreg, cu tot cu partea lui olfactiv cea mai respingătoare. Cea, care „încununează” lista pomenită. Dar n-am cum. Nu pot să n-o spun din capul locului.

Câştigătorul cel mai mare al alegerilor româneşti nu sunt nici stânga şi nici Dragnea, Tăriceanu şi aliaţii lor interni. E Rusia lui Putin. Sau, altfel, spus, antidemocraţia. Fiindcă victoria covârşitoare a PSD nu poate conta, să ne-nţelegem bine, ca un triumf al democraţiei. Căci a fost repurtată doar formal în chip onest şi democratic. Legitimitatea scrutinului s-a văzut grav lezată nu atât de absenteism - în fond e dreptul alegătorului să-şi facă harcea parcea buletinul de vot ori s-absenteze de la urne - cât de restrângerea dreptului de a alege al unei semificative părţi a poporului român. Ca şi de o scenă massmedia masiv intoxicată şi minată de era postfactuală a propagandei de sorginte inclusiv ortodoxist-bolşevic-nazistă, perfect convenabilă vrăjmaşilor democraţiei.

Că succesul PSD nu este şi al stângii (ori al economiei româneşti care va icni sub povara îndeplinirii fie şi parţiale a promisiunilor aberante avansate în campanie de câtre câştigători) se înţelege de la sine, de vreme ce gruparea, altfel excelent organizată şi condusă de Dragnea, e departe de a fi social-democrată în accepţia clasică a noţiunii.

Un partid comunist nereformat, mutat vremelnic în populism sadea şi în ultranaţionalism, care mimează stânga şi democraţia în timp ce clonează pe bandă rulantă formaţiuni securisto-legionare dintre cele mai abjecte la dreapta, nu poate trece în veci drept socialist sau social-democrat în sens european. Prin urmare, victoria PSD e o înfrângere categorică a dreptei democratice şi, mai cu seamă, a blatistului PNL, dar nu e şi o izbândă a socialiştilor europeni. Dimpotrivă, e dezastrul lor cel mai actual. Cum e, alături de Alep, unde au învins ruşii, iar occidentalii au pierdut partida lamentabil, şi materializarea finală a catastrofei liberalismului apusean.

E o catastrofă inaugurată invizibil, dar eficient, acum opt ani, în aplauzele asurzitoare şi inconştiente ale stângii europene, în reacţie la accesul la putere, în SUA, al lui Barack Obama. În scrutinul românesc, ca şi în propunerea lui Donald Trump de învestire, ca şef al diplomaţiei americane, a unui ins ce riscă să facă sluj în faţa Rusiei lui Putin, se exprimă întreaga amărăciune şi umilinţa din urmă, cu care se încheie, apoteotic, mandatele nefericitului Obama: un lider de stânga nu mai puţin populist, în fond, în mesianismul pe aripile căruia s-a lăsat purtat la putere, decât cel de dreapta care-l moşteneşte.

Anii de laşitate şi împăciuitorism ai vestului, ai Europei şi Americii faţă de duşmanii democraţiei, se răzbună, astfel, cumplit. Şi va continua, probabil, s-o facă. De pildă, prin efectele accesului la putere al unui politician ca Trump. Unul nu mai puţin populist decât liderii PSD. Şi unii şi alţii suscită agrementul incontestabil al Rusiei lui Putin. Dar nu era notoriu că populismul şi extremele in corpore - şi nu doar cele apusene -, ci şi, de pildă, teocraţii iranieni ori talibanii beneficiază de susţinerea Moscovei? Nu se ştiau toate acestea înainte ca CIA să confirme imixtiunea Kremlinului în campania electorală americană? Ba bine că nu.

Dar bună parte a dreptei româneşti a închis ochii. În acest sens, îngrijorarea manifestă a observatorilor care au avertizat neobosit, încă din 2008, mai întâi contra consecinţelor tratării cu mănuşi corecte politic a vrăjmaşilor democraţiei, apoi în contra populismului de extracţie postsovietică, s-a dovedit zadarnică. Perfect futile s-au dovedit şi apelurile împotriva întoarcerii feţei SUA de la Europa, a îngropării, sub ideologia şi exagerările corectitudinii politice, a libertăţii şi a aspiraţiilor legitime ale popoarelor, ori contra globalizării politice în ritm de muncă "patriotică" a la Bumbeşti-Livezeni.

Întrebarea cea mai tulburătoare îmi pare că vizează tocmai inutilitatea avertismentelor repetat lansate, inclusiv şi nu în ultimul rând la Deutsche Welle. De ce ne-am întors la era Casandrei? De ce ne regăsim într-o epocă pe care azi, unii, în goană după denumiri originale, care să le escamoteze inadecvarea din ultimii opt ani, o numesc era "post-factuală” a "fake-news”, a "ştirilor false”? Ele există, desigur. Dar, nu asistăm doar la autism şi dezlănţuită sete de senzaţionalism care au transformat presa profesionistă într-un mare învins. Ci şi la reeditarea evului războaielor psihologice şi la prelungirea războaielor hibride, lansate de Rusia lui Putin cu mult timp înainte ca trupele Kremlinului să invadeze Ucraina şi să sară în ajutorul dictaturii siriene. Succesul lor e înfrângerea noastră, simptomul alianţei dintre eficienţa hard-powerului rusesc şi amplitudinea incertitudinilor noastre identitare în era globalizării.

Istoria nu e, iată, imaginativă în exces. Una din victimele majore ale acestui tip de război este, mai nou, din nou, România dedemocratizată, repesedizată şi poate, pe viitor, repatrulaterizată ca în trista epocă de debut a „democraţiei orginale”. Or, uşurinţa victimizării ei şi a parcurgerii drumului spre "antidemocraţia originală", cum am numit-o recent, e alt sindrom. Unul care ne avertizează că nu doar vestul, care şi-a închis posturi transmiţând spre est, ca BBC, poartă vina degringoladei. Ci noi toţi.

În fine, multă cenuşă-n cap ar trebui să-şi pună şi toţi cei de la dreapta spectrului politic, care au crezut că ar ajunge să-şi afişeze oroarea de islamism şi de corectitudine politică spre a apăra democraţia, dar au sfârşit prin a lovi în Europa, liberalism şi stat de drept net mai necruţător decât în duşmanii libertăţii dintre noi şi de la răsărit.  

Autor: Petre M. Iancu