1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Lideri oportuni

Nu e simplu să conduci. Bunătatea nu e în sine o calitate suficientă pentru marii lideri. Esenţială e capacitatea lor de a fi oportuni, replicând nu doar la timp, ci şi adecvat împrejurărilor şi provocărilor momentului.

Papa Francisc în Congresul american

Papa Francisc în Congresul american

Mulţi sunt oportuniştii, legiune plagiatorii, ca unii din liderii de la Bucureşti. Între care pare a se număra şi generalul Oprea. Din partea lor nu se poate aştepta mare lucru.

Cu atât mai mult se nădăjduieşte din partea celor, rarisimi, care au ajuns pe merit în fruntea bucatelor. Căci tot mai puţini sunt cei care, în lumea globalizată, se văd în stare să descâlcească firele propriei lor vieţi şi, cu atât mai puţin, pe cele care, nedescurcate, ameninţă să plonjeze în perplexitate, anarhie şi haos existenţa unor naţiuni sau continente întregi.

Or, în timp ce, sub imperiul complexităţilor lumii globale şi al manipulărilor, debusolarea se generalizează în ritm alert, intensificând şi acutizând nevoia de orientare, formatorii de opinie respectaţi şi liderii aveniţi şi oportuni se împuţinează parcă, pe zi ce trece. Deloc de mirare că ia proporţii popularitatea celor care degajă un aer de mai ştiutori. Şi de reprezentanţi ai „interesului naţional”. Unii se prefac cu succes că ar pricepe meandrele universulului.

Alţii chiar intuiesc traiectoria optimă a societăţilor deschise în interacţiunea lor, de regulă involuntară, cu mesagerii lumilor nedemocratice şi cu fenomene ostile, ca regimurile totalitare, sau indezirabile, cum sunt crizele umanitare şi exodurile.

Nu e întâmplător că, de la Ioan Paul al II-lea, ba chiar de la Ioan al XXIII-lea şi Conciliul Vatican II încoace, popularitatea Suveranilor Pontifi a sporit masiv, inclusiv în afara Bisericii. Ioan al XXIII-lea a înţeles, indiscutabil, comandamentele momentului. La finele anilor 50, când şocul Holocaustului începuse să se absoarbă, Ioan Paul al XXIII-lea a preluat o partitură cheie în reformarea şi reorientarea Bisericii Catolice.

Prin memorabilul său „Aggiornamento” a deschis larg fereastra Bisericii către lume, i-a furnizat o gură de aer proaspăt, schimbând-o profund. Făcuse efortul de a înţelege derapajul unui creştinism îndepărtat excesiv de rădăcinile sale, ce nu se arătase în stare să frâneze punerea pe butuci, sub nazism şi fascism, a civilizaţiei europene. L-a îndreptat. L-a adaptat, revoluţionându-i raporturile cu iudaismul, spre a-l reaşeza pe temeiuri apte să-i asigure, în epocă, supravieţuirea şi vitalitatea.

Nu mai puţin oportun s-a dovedit pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. Ierarhul polonez a jucat un rol benefic de o forţă extraordinară. A contribuit enorm la întărirea celor care, captivi îndărătul Cortinei de Fier, au optat pentru libertate şi au sfârşit, graţie Solidarităţii, prin a înfrânge represiunea, poliţia politică şi tancurile regimurilor comuniste.

Lumea se află şi în prezent în faţa unor riscuri şi ameninţări cumplite. Expansionismul putinist a aruncat în aer ordinea de pace postbelică din Europa şi din afara ei. Tiraniile, terorismul şi totalitarismul islamist au declanşat războaie civile şi conflicte prin interpuşi, precum şi genociduri, provocând exoduri în masă. Iată doar câteva din marile provocări care confruntă Terra. În aceste condiţii, privirile oamenilor, nu doar ale catolicilor, se îndreaptă spre Papa Francisc. De ale cărui alocuţiuni, într-o lume tot mai confuză, s-au legat şi în trecut numeroase speranţe de orientare.

Or, din acest punct de vedere, discursul rostit în faţa Congresului SUA, ţară pe care a vizitat-o după ce s-a întreţinut cordial, la Havana, cu şefii regimului dictatorial cubanez, nu-mi pare conceput într-un ceas astral. Et pour cause. Axată ca şi cuvântările sale anterioare pe anticapitalism, alocuţiunea Suveranului Pontif s-ar putea să-i fi entuziasmat pe unii, de stânga, să-i fi dezamăgit pe alţii, de centru-dreapta, ori să-i fi lăsat indiferenţi pe cei mai mulţi. În ce mă priveşte, admit că America ar trebui, aşa cum a cerut Papa, să abordeze energic şi frontal subiectele pe care SUA le cam evită de mult. Dar sunt ele şi cele ce i se par prioritare liderului de la Vatican?

În faţa unui Congres parţial polarizat, dominat de o dreaptă conservatoare, aflată în durerile facerii unui candidat prezidenţial în stare să ţină piept, în noiembrie viitor, reprezentantului stângii democrate, Suveranul Pontif a cerut superputerii să se activeze întru mai protecţia mediului ambiant. Întru contracararea sărăciei şi a soluţionării chestiunii imigraţiei. Pe care, fireşte, Papa, fiu al unor imigranţi latinoamericani, ar vrea, pe bună dreptate, s-o vadă rezolvată cu maximum de omenie.

Dar sunt acestea chiar problemele majore ale lumii actuale? Sau mai degrabă doar simptomele neajunsurilor contemporane? Papa e, cu siguranţă, un om bun. Nu întâmplător ceruse el lumii, după preluarea pontificatului, să dea dovadă de „mai multă bunătate", să denunţe indiferenţa rece şi “tăcerea complice” în faţa abuzurilor. Dar e oare destul? Şi e oare util ca bunătatea să împingă un Suveran Pontif atât de departe, încât să ajungă să critice mai degrabă victimele unui act terorist abominabil, cum a fost cel comis asupra redacţiei revistei satirice Charlie Hebdo, decât pe făptaşii lui?

În mod vădit, mesajul anticapitalist, lupta împotriva sărăciei, ecologia şi acceptarea cu braţele deschise, de către ţările occidentale, a imigranţilor i se par Suveranului Pontif net importante decât gravele conflicte interne care macină Europa, ameninţând întreaga lume liberă. Relativismul, temerile identitare ale europenilor şi divergenţele unei Uniuni Europene stând, sub povara dihoniei dintre ţările membre în spaţiul Schengen, să se destrame, pe fundalul crizei lumii islamice şi al certurilor privind natura valorilor iudeo-creştine şi a drepturilor omului, sunt provocări ce nu par a-l tulbura excesiv pe Francisc.

De teama unui „reductionism simplistic”, Papa nu pare să acorde o pondere suficientă nici „atrocităţilor brutale” comise de islamişti în rândul turmelor creştine, şiite, sau kurde din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Şi nici faptul că discursul său anticapitalist e îmbrăţişat cu entuziasm de forţe extremiste de dreapta şi de stânga, ca şi de islamiştii fundamentalişti de pretutindeni, nu pare să-l preocupe excesiv.

Într-un registru pur etic, bunătatea lui este sau pare salutară. Dar e cu adevărat? Spune şi face tot ce e de spus şi făcut? Fie şi foarte popular în rândul unei părţi a elitei occidentale, Papa nu-mi pare să fi izbutit încă să depisteze toate comandamentele contemporaneităţii, spre a orienta eficient turma pe care o păstoreşte şi a ajunge la înălţimea predecesorilor săi.