Libertatea la români, după 20 de ani

O revoluţie controlată

Românii sunt încă departe de a-şi fi încheiat socotelile cu trecutul. Douăzeci de ani s-au scurs de la înlăturarea regimului Ceauşescu dar dezbaterile aniversare nu sunt pline nici de nostalgie romantică şi nici de luciditate istorică.

Se vorbeşte cu patos, înţelepciune, cu lacrimi înfrânte şi cu resemnare. O resemnare care a plutit peste adunarea reunită marţi, la sala Dalles, pentru a vorbi despre curaj. În faţa aceleiaşi clădiri, cu două decenii în urmă, mureau primele victime bucureştene ale Revoluţiei din decembrie 1989.

Despre acel an Ana Blandiana spune astăzi că: „Asemeni anului 1848, anul 1989 a fost un an programat. Era în noiembrie ‘89, în timpul celui de-al 14-lea congres şi, la un colţ de stradă, am văzut câţiva copii mici care se jucau rotindu-se în cerc şi cântând:

„Ceauşescu Anul Nou, îl va face în cavou”. Nişte copii de 4 ani spuneau asta în noiembrie ’89! Această programare a fost necesară şi posibilă pentru că revolta reală neprogramată din ţările noastre ajunsese la cote care ameninţau să scape de sub control”.

În ciuda aparenţelor, în România nimic nu a scăpat de sub control în acele zile de iarnă. Putem spune asta fără teama că vom greşi.

„În octombrie 1991, în Praga lui Havel avea să se voteze o lege a lustraţiei. La noi ea a devenit vers într-un cântec şi nu a fost votată nici acum”, subliniază Ana Blandiana, un fapt pe care cu toţii îl cunoaştem: România este şi astăzi condusă de foşti comunişti.

Impresia libertăţii

Şi totuşi suntem liberi. Putem călători liber, putem scrie liber, putem vota liber. Este doar o impresie, crede scriitorul Ion Vianu:

„Astăzi avem sentimentul că suntem liberi, dar de fapt nu suntem liberi. Nucleul unic al puterii s-a fărâmiţat în 1989. S-a produs o explozie nucleară: acel nucleu s-a fragmentat în foarte multe bucăţi, dar fiecare dintre aceste fragmente conţine o forţă suficientă să provoace răul. În domnia aceasta post-nucleară strategia s-a schimbat: cuvântul nu mai are greutate. Vechiul principiu „Taci din gură!” a fost înlocuit de principiul „Vorbeşte tot ce vrei, pentru că este degeaba!”. Avem dreptul să vorbim, dar vorbirea noastră a devenit uşoară”.

Unica şansă

Este ironic să constatăm că, după două decenii de la Revoluţie, în România este nevoie din nou de curaj. Astăzi nu suntem mai fericiţi decât în 1989. Dar cu siguranţă suntem mai resemnaţi. Ion Vianu identifică însă un remediu:

„Un singur lucru ar trebui să facem, şi nu facem: să devenim din solitari, solidari. Să ne unim eforturile, pentru că am devenit egoişti, am devenit autişti, am devenit închişi în noi. Acum, mai mult ca niciodată, se cere o acţiune concertată a celor care percep răul, acele nuclee de forţă risipite peste tot, care ne paralizează. Aceasta este unica noastră şansă”.

Îndemnul lui Ion Vianu are atributele unei chemări revoluţionare. Descoperim oare că, după 20 de ani, România are nevoie de o nouă Revoluţie?

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Ovidiu Suciu