1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Libertatea de expresie sau libertatea cuvântului?

Trecerea treptată de la libertatea de opinie la libertatea de expresie a fost însoţită de o denunţare a vechilor standarde şi de adoptarea unui stil care cultivă, cu tot dinadisul, neglijenţa şi violenţa.

Condamnarea lui Radu Banciu pare a fi o reverbaţie a evenimentelor dramatice de la Paris. Acesta, stimulat de ambianţă, s-a lansat într-o peroraţie contra Islamului, dar şi a liderilor de stat care ar fi arogat ipocrit postura de apărători ai libertăţii, iar CNA a dictat contra lui o amendă severă. Este un caz semnificativ, căci a dat impresia că defineşte limitele libertăţii de exprimare în limba română. Radu Banciu a pretins că este adevăratul emul şi continuator al spiritului Charlie Hebdo, iar instituţia de reglementare şi-a propus să-i taie elanul. E de reţinut şi faptul că unii dintre membrii CNA au votat împotriva sancţiunilor.

O bună şi mai veche distincţie ne-ar ajuta foarte mult. Dacă vorbim de libertatea de expresie, atunci e imposibil să te revolţi împotriva trivialităţii sau a stilului de exprimare, aşa cum auzim, astăzi, la tot pasul. Expresia cuprinde orice, de la exprimarea verbală la cea gestuală, de la strâmbătura grotescă la zâmbet, de la imprecaţie trivială la rostire elegantă, de la gest impudic la o graţioasă împletire a mâinilor, de la grafismele grosolane de pe zidurile marilor oraşe la frescele din pridvorul bisericii. Gestul obscen cu degetul mijlociu ridicat ar fi echivalent cu elocinţa radioasă a mâinilor din pictura bizantină, iar între huiduielile de pe stadion şi corul din opere nu ar mai fi nicio diferenţă. Dacă vorbim pur şi simplu despre libertatea de expresie, nimic nu ar putea fi cu adevărat pus în discuţie, nimic nu ar putea fi blamat, cu excepţia unor cazuri particulare.

De altfel termenul este relativ nou, căci mai demult se vorbea despre ”libertatea de opinie” sau despre ”libertatea cuvântului”. În Constituţia americană se vorbeşte despre ”freedom of speech”, ceea ce echivalează, mai curând, cu ”libertatea de opinie”. Iar în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789 se spune că ”Nimeni nu poate fi urmărit pentru opiniile sale, inclusiv cele religioase, atâta vreme cât nu perturbă ordinea publică stabilită prin lege”. (art 11)

Trecerea treptată de la libertatea de opinie la libertatea de expresie a fost însoţită de o denunţare a vechilor standarde de exprimare şi de adoptarea unui stil descătuşat, descheiat la toţi nasturii, un stil menit să denunţe rigiditatea „burgheză” care ar conţine în limitările sale o discriminare de clasă. Unii autori cultivă în mod voit o anumită spontaneitate neglijentă, care trebuie înţeleasă ca declaraţie politică. În câmpul stângii, în sens larg, este extrem de grăitor să urmăreşti diferenţa de vorbire între un mai vechi scriitor şi cineast ca Pier Paolo Pasolini, legat încă de criteriile culturii înalte, şi stilul unui mare admirator al său de astăzi, ca americanul Abel Ferrara, care amestecă un fuckin' la fiecare trei cuvinte. Primul se raporta strictamente la libertatea opiniei (a pătimit pentru asta), cel de-al doilea se manifestă deja, instinctiv, în spaţiul lărgit al libertăţii de expresie.

Dar care ar fi problema? Ce e rău în permanenta înnoire a limbajului? Şi nu e preferabilă sinceritatea? Nu e mai bine să fii simplu decât gomos şi prefăcut?

Problema este că dezinhibarea, care poate fi uneori un indiciu de autenticitate şi de gândire pe viu, cu ezitările şi impasurile sale fireşti, s-a extins în toate domeniile, devenind o probă de ”curaj”. Insolenţa şi lipsa de măsură tind să pară dovezi de virtute politică. De exemplu, exhibiţionismele grupurilor Femen au ajuns să treacă drept forme emblematice pentru stânga occidentală aşa cum a sugerat preşedintele Franţei, François Hollande, care a ales-o pe activista Inna Shevchenko să o întruchipeze pe Marianne, simbolul libertăţii şi raţiunii, pe o nouă serie de timbre poştale.

În plus, abandondând standardele vechi, autorul exprimării publice tinde să lase ideile (opiniile) într-un stadiu larvar, mulţumindu-se cu exprimări sumare, căci publicul însuşi a devenit mai receptiv la expresie, fiind cu totul plictisit şi, în cele din urmă, dezinteresat de idee şi de o argumentaţie complexă şi bine articulată. Un ”fuckin'” sau, ”nişte tâmpiţi” sau ”eşti prost, băi", crează un efect dramatic, un climax, care dă publicului cea mai înaltă satisfacţie.

Noţiunea nouă de libertate de expresie tinde să acopere tot mai mult aceste forme de manifestare până-ntr-acolo, încât nu mai poţi deosebi ceea ce este libertate legitimă, ca atribut al demnităţii omului, de ceea ce este abuz; ceea ce este opinie de ceea ce este simplă idiosincrazie, ceea ce este motivat de ceea ce este discreţionar.

S-ar spune că îngrijorarea e nemotivată, căci, iată, CNA a trasat totuşi nişte limite. Realitatea este că judecata CNA a părut destul de nesigură, (unii votând chiar împotriva sancţiunilor) şi că ne putem aştepta pe viitor ca alţii să forţeze şi mai mult limitele invocând şi mai sonor libertatea de expresie.

De fapt CNA nici nu a sancţionat expresia în dimensiunea ei idiosincratică, ci „incitarea la ură religioasă”, ceea ce înseamnă că alte asemenea manifestări de la aceeaşi televiziune sau de la altele ar fi în perfectă regulă dacă evită să se refere la Islam sau mai ales dacă nu are imprudenţa să se refere la puternicii zilei.