1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Libertatea cuvântului ne priveşte pe toţi

Foarte mulţi români, printre care însuşi preşedintele ţării, au devenit „Charlie” pe pagina lor de Facebook, în semn de solidaritate cu victimele de la Paris şi ca manifest în favoarea libertăţii cuvântului.

Pentru români, Franţa a fost mereu aproape în sens simbolic, în ciuda răcelii dezagreabile care a transpărut dinspre politica de la Paris. Aici, vechea generaţie mai cu seama, aceea din care face parte şi preşedintele Klaus Iohannis, a continuat să vadă lumea prin lentile franceze, spre deosebire de tinerii anglicizaţi. Dar sunt de făcut câteva distincţii: românii ca orice „grup de periferie” (în sens pur spaţial) au rămas ataşaţi mai ales faţă de conservatorismul francez, care le-a sunat mereu familiar şi inteligibil şi i-a întărit în propriile lor rezistenţe şi revolte, chiar dacă în aceste identificări s-au strecurat destule neînţelegeri şi neadecvări. Pentru generaţia celor trecuţi de 50 de ani, Franţa descrisă de Philippe Murray, Alain Finkielkraut, Jean Sévilla sau Éric Zemmour este mai inteligibilă decât Franţa progresismului societal şi a corectitudinii politice. „Înapoierea” românească a fost o formă de conexiune la Franţa conservatoare, gaullistă, patriarhală şi avidă încă de sensuri transcendente.

Toate aceste consideraţii introductive sunt perfect motivate, căci crimele brutale comise împotriva ziariştilor de la Charlie Hebdo par să vizeze un strat mai vechi al vieţii civile franceze, acela în care se putea vorbi cu adevăr liber despre orice, fără niciun fel de teamă. Într-un interviu din 2002 din Nouvel Observateur, antropologul Claude Lévi-Strauss era consternat de procesul intentat contra romancierului Michel Houellebecq: „Am spus în Tropice triste ceea ce gândeam despre Islam. Dar chiar dacă adoptam o exprimare mai supravegheată, ceea ce am spus eu acolo nu era departe de afirmaţiile pentru care este acuzat astăzi Houellebecq”. Iar cu puţine zile înaintea atentatului de la redacţia publicaţiei Charlie Hebdo, filosoful Alain Finkielkraut constata, pe un ton amar, că înseşi Tropicele triste ar putea fi astăzi urmărite în Justiţie, în spiritul tot mai acaparator al „gândirii corecte”.

De fapt, exact aceasta este şi problema publicaţiei umoriste Charlie Hebdo, care nu ezitase să ia în râs patosul islamist şi care mai suferise un atentat în 2006, atunci când republicase caricaturile profetului Mohamed din ziarul danez Jyllands-Posten. Cei de la Charlie Hebdo sunt/erau de fapt oameni de stânga, necruţători faţă de tot ce este tradiţional, şi care tipăriseră anul trecut, în ajunul Crăciunului şi desene ireverenţioase ale Fecioarei Maria. Unii dintre ei făcuseră parte din echipa de la vechea revistă Hara-Kiri („Journal bête et méchant), distingându-se prin batjocorirea ceremoniei funerare a fostului preşedinte al Franţei, Charles de Gaulle. Aşadar insolenţa făcea parte din reţeta lor şi umorul caracteristic avea ca ţintă toate lucrurile „sacre”: „Hara-Kiri se dezlănţuie împotriva simbolurilor tradiţionale ale autorităţii, adică Biserica, armata şi poliţia”, se arăta într-un text programatic din 1965. Era precursoarea directă a Revoluţiei de la '68.

Dar paradoxul francez este că cei care au întreţinut mai bine, în ultimile decenii, etosul libertăţii şi care au ţinut să apere cu toate riscurile şi adesea împotriva lor dreptul de a vorbi liber au fost conservatorii, gaulliştii, catolicii, oamenii de dreapta care au suspectat mereu corectitudinea politică de intoleranţă şi intenţii coercitive. În linii mari, lumea franceză e ruptă în două, între aceia care deplâng concesiile tot mai mari care se fac imigranţilor musulmani de a doua generaţie, prin renunţarea la valorile tradiţionale ale culturii franceze, şi ceilalţi, care pledează pentru o nivelare a societăţii, de natură să cuprindă şi generaţiile periferiilor neintegrate şi aculturalizate. Nucleul dur şi popular a aderat la FN, iar zona înaltă a dat expresiei unei gândiri rafinate şi încărcate de melancolia dureroasă a dezastrului, ca în scrierile lui Philippe Murray, Alain Finkielkraut, Renaud Camus sau romancierului Michel Houellebecq.

Anul trecut, Alain Finkielkraut, ales după o aprigă controversă membru al Academiei Franceze, publica „Identitatea nefericită” în care deplângea modul în care Europa renunţă la rădăcinile sale, aruncându-se în valul cosmopolitismului şi pregătindu-se să preia toate identităţile şi, în cele din urmă, niciuna. Filosoful francez, evreu polonez de origine, preocupat în mod intens de tema Holocaustului, nu ignoră, evident, că există „demonii identităţii”, dar descoperă în modernitatea recentă „demonii universalului” pe care îi identifică în cosmopolitismul unui Ulrich Beck, în reflecţiile antiidentitare ale lui Jean-Marc Ferry sau la anticatolicul Gianni Vattimo. În particular însă Alain Finkielkraut deplânge modul în care Franţa renunţă la identitatea franceză, predându-se cu generozitate unor noi barbari care refuză să înveţe Istoria Franţei. Filozoful a fost obiectul unor critici acerbe dinspre stânga, care vedea în cuvintele sale un nucleu reacţionar de natură să se opună avansurilor „democratice”.

Dar Alain Finkielkraut şi cei care împărtăşesc liniile esenţiale ale gândirii sale au fost înţeleşi greşit, căci n-au apărat niciodată spiritul egoist al naţionalismului, ci pur şi simplu civilizaţia franceze, despre care se putea încă spune, cândva, că reprezintă Europa însăşi. O altă carte recentă, care a descris, în registru jurnalistic, de astă dată, starea actuală, este aceea a ziaristului şi polemistului Éric Zemmour, „Sinuciderea franceză“, vândută în peste 500 000 de exemplare şi criticată pe măsură de exponenţii gândirii progresiste. Dar mai semnificativ este că polemistul a fost dat afară, în chip de represalii, de la televiziunea unde susţinea de ani buni o emisiune săptămânală. A fost un exemplu trist privind felul în care spiritul „tolerant” al stângii integratoare şi „umanitariste” înţelege libertatea cuvântului.

Nu ar fi de mirare să-l vedem şi pe Zemmour în faţa unei instanţe de judecată pentru afirmaţiile sale de o luciditate care pare greu de îndurat: „Dar începând din 1970, când primii copii ai imigraţiei magrebine debarcate în Franţa se năşteau în Hexagon, spiritul public s-a schimbat foarte mult. Venise ora libertăţilor persoanale, care vizau cele mai mici amănunte şi nu suportau nicio contrazicere; venise ora deschiderii către lume şi a urii sau măcar a dispreţului faţă de tot ceea ce însemna Franţa”(„Sinuciderea franceză”). În continuare, el observă însă că destructurarea individualistă a societăţii franceze s-a produs simultan cu regruparea comunistaristă a generaţiei a doua de imigranţi musulmani, care, profitând de spiritul tolerant şi a-identitar al noii societăţi franceze a trecut la o ofensivă puternică de afirmare de sine. În acest context, încărcat tot mai mult de suspiciuni şi reacţii ostile reciproce, s-a cristalizat violenţa tinerilor aşa-numiţi franco-algerieni, deşi, în mod normal, ar fi trebuit să se numească francezi. Zemmour poate fi criticat pentru multe (i s-a reproşat bunăoară că ar fi încercat să reabiliteze regimul de la Vichy cu trimitere la tratamentul acordat evreilor „francezi”, că desconsideră emanciparea femeilor etc.), dar nu i se poate contesta claritatea cu care descrie conflictul cel mai caracteristic al societăţii franceze actuale şi care opune vechea Franţă noilor imigranţi, repliaţi, regresiv, pe identitatea lor musulmană.

Crimele atroce de miercuri de la redacţia Charlie Hebdo au izvorât direct din acest conflict şi ele au vizat de fapt spiritul mai vechii libertăţi civile, acela în care oamenii puteau spune ce gândesc fără să se teamă că vor fi persecutaţi sau ucişi. Atacul, aşa cum au dat de înţeles autorii lui, a avut ca scop să-i reducă la tăcere pe toţi aceia care ar critica Islamul şi se înscrie într-o lungă serie de atacuri similare care şi-au expus mereu motivaţiile. Dar, aşa cum am sugerat deja, cei care se simt vizaţi în primul rând de aceste crime nu mai sunt doar libertarii insolenţi care îşi aleg ca ţintă toate simbolurile autorităţii, ci conservatorii din specia celor citaţi mai sus ori a lui Michel Houellebeq. Coincidenţa face ca noul roman al acestuia („Supunere”) să fi circulat pe internet chiar în zilele care au precedat atentatul oferind o viziune sumbră a unei Franţe a deceniului viitor în care alegerile ar fi câştigate de un Partid al Musulmanilor graţie unui front republican constituit anume ca să împiedice victoria Marinei Le Pen. Ideea este că francezii riscă să-şi identifice greşit adversarii, iar crima de miercuri îi confirmă premoniţiile sumbre.

Este bine şi încurajator să vezi cât de spontan s-au mobilizat oamenii pentru a-şi exprima solidaritatea faţă de victimele atacului islamist, dar dacă resorturile acestor fapte nu sunt bine înţelese, dacă ele rămân într-o ceaţă indistictă a extremismului neexplicat, solidaritatea riscă să fie în zadar.