1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Libertate versus securitate?

Există, aşa cum se afirmă adesea în occident, o contradicţie inerentă între libertate şi securitate? E justificată oare obsesia corectitudinii politice, potrivit căreia securitatea antiteroristă ar eroda gravisim libertatea? Nu neapărat....

Folosim frecvent noţiunea de „lume liberă”. Dar cît de liberă e această lume, alcătuită din democraţiile vechi, pluraliste, de tip occidental, zise uneori şi liberale, care apără drepturile naturale ale omului şi le respectă pe cele, mai puţin fireşti, dar nu mai puţin importante, ale minorităţilor?

Ei bine, dacă-i dăm crezare lui Kurt Beck, libertatea acestei lumi ar fi precară, bolnavă, ba chiar cu un picior în groapă. Potrivit liderului social-democrat german, ea riscă să-şi omoare propria libertate luînd măsuri sporite de securitate antiteroriste. Beck nu e singurul politician care-şi face asemenea griji. Fiindcă multiplicarea camerelor de supraveghere video din gări, de felul celor care au pus poliţia britanică pe urma teroriştilor islamici de la 7 iulie şi au permis celei germane să-i identifice pe membri altui grup de terorişti a stîrnit aprinse controverse în Germania. „N-aş vrea ca siguranţa să ucidă libertatea”, a insistat Beck, textual, în reacţie la cererile tot mai numeroase de a se întări cît de cît efortul antiterorist german; cereri iscate de arestarea unui libanez, ce întreţinuse contacte cu o organizaţie islamistă, care propagă edificarea califatului mondial şi militează, en passant, pentru eliminarea de pe hartă a statului evreu. Inculpatul libanez şi complicii săi preparaseră în bucătării valize-bombă artizanale pe care le plasaseră apoi în două trenuri regionale. Doar un noroc chior făcuse ca ele să nu sară în aer. Eşecul atentatelor s-a datorat unor mici defecţiuni tehnice, sau, mai precis, nepriceperii atentatorilor.

Era şi e normal ca şocul general produs de acest incident să-i trezească la realitate pe responsabilii germani, amintindu-le că au trecut totuşi 5 ani de cînd dezbat steril problema umplerii golurilor de securitate apărute cît se poate de vizibil în reţeaua antiteroristă. Că lacunele cu pricina ţin parţial de sistemul federal german, care împiedică serviciile secrete regionale şi poliţiile locale să coopereze aşa cum ar fi de dorit, e una. Cu totul alta, că lipseşte multora din oficiali voinţa politică de a înlătura carenţele. De la violenta deşteptare încoace, în speţă cea sunată într-un tîrziu de trîmbiţele atentatelor de la 11.09, minţile cele mai lucide din Germania şi-au tot răcit gura de pomană spre a revendica banalitatea centralizării bazelor de date antiteroriste. De o astfel de bază centrală e totuşi cazul să poată beneficia, alimentate cu informaţii cît de cît utile şi neperimate atît poliţia federală şi diversele poliţii regionale, cît şi serviciile secrete.

Dar, vai, nu s-a putut. Fiindcă ministrul justiţiei, Brigitte Zypries, susţinută vehement de supervizorii pentru protecţia datelor şi nu puţini comentatori de stînga au refuzat constant şi categoric să admită ca, în dreptul numelor unor suspecţi, să fie trecută apartenenţa lor religioasă; ori eventuale stagii de instruire în taberele de antrenament ale reţelei Al Quaida. Aceste însemnări ar leza drepturile personale ale prezumtivilor făptaşi, susţine oştirea vajnicilor apărători ai libertăţii, atacate, în opinia lor, mai puţin de terorişti şi mai degrabă de securitate. S-a creat astfel impresia că drepturile asasinilor ar fi mai importante, mai de preţ decît ale potenţialelor lor victime.

Să ne înţelegem bine. Există un pericol evident în statul orwellian, poliţienesc, al controlului total al individului. Dar stă oare apusul să-i cadă pradă? Fapt e că, pe anumiţi politicieni pare să-i afecteze prea puţin bezna autocenzurii care se lasă tot mai greu şi apăsat asupra presei apusene, după osîndirea de către Teheran a scriitorului britanic Salman Rushdie, după uciderea regizorului olandez Van Gogh, şi mai ales după scandalul caricaturilor daneze, preluat, amplificat şi dirijat de varii „Frăţii musulmane”. Veneţia bunăoară bloca la bienala din 2005 expunerea unui cub negru, amintind de Quaba, iar moderatorul german numărul unu, Harald Schmidt, promitea că nu mai face în veci pururi vreo glumă pe teme musulmane. In fine, o companie mare, precum Nestle, lansa în Arabia Saudită o campanie de publicitate, anunţînd că „suntem”, nu-i aşa „o firmă elveţiană şi nicidecum daneză”! Prea puţin demnitari apuseni se arată îngroziţi ori măcar iritaţi de impactul dezastruos, pe care tot mai răspîndita percepţie a capitulării occidentului în faţa unei tot mai puţin disimulate neobrăzări şi violenţe extremiste îl are asupra capacităţii musulmanilor moderaţi de pretutindeni de a rezista în faţa triumfului fundamentaliştilor islamici. Internetul, care oferă lumii versiunea postmodernă a lui Mein Kampf, e edificator în privinţa efectelor sfidării occidentului de către Teheran, prin supralicitarea ambiţiilor nucleare iraniene. Sau ale agresiunii teocraţiei musulmane, declanşate prin intermediul Hizbolah, asupra Israelului. Escaladarea islamofascismului global de către ceea ce extremiştilor li se pare a fi un occident mai laş, mai împăcuitorist şi mai capitulard decît oricînd nu e hrănită însă numai de politicieni inepţi. Foarfeca din capul unor mari concerne mediatice (aplicînd autocenzura „corectitudinii politice” doar în domeniul islamismului) n-a împiedicat trusturi de presă precum New York Times să dezvăluie cu voioşie metodele prin care serviciile secrete americane au încercat să depisteze banii teroriştilor. Washington Post se aşarnase anterior asupra României şi Poloniei, pentru că ar fi dat o mînă de ajutor americanilor în transportul sau interogarea extremiştilor. Acelaşi cotidian s-a alăturat ziarului din New York şi altuia din Los Angeles, pentru a devoala operaţiunea de supraveghere a fluxurilor financiare alimentînd operaţiunile unor grupări de felul Al Quaidei, Hizbolah sau Hamas.

Odată în plus, susţinătorii califatului mondial, - în care creştinii şi evreii, care, şi dacă vor mai fi rămas în viaţă, ar urma să aibă dreptul, de dincolo de gratii, să se considere cetăţeni de rangul doi şi poate să se convertească la Islam - au ample motive să se bucure de reticenţele occidentale. Şi în special de-ale politicienilor ce par să fi pierdut orice speranţă de a mai face faţă misiunii apărării vieţii şi libertăţii celor care i-au ales.

Ceea ce nici presa automutilantă şi nici politicienii de factura unor Beck şi Zypries, care afirmă, că orice plus de siguranţă ar reprezenta o victorie teroristă, nu par să fi-nţeles e că, în vest, îşi croieşte drum, încă timid, dar tot mai greu de reprimat, un soi de nouă revelaţie. Potrivit ei, securitatea şi libertatea nu sunt obligatoriu contradicţii (dacă prin securitate înţelegem altceva decît sinistra poliţie politică a staliniştilor şi ceauşeştilor). De revelaţie n-ar fi fost de fapt nevoie, ştiut fiind că securitatea şi libertatea sunt, dimpotrivă, complementare şi se condiţionează reciproc. La urma urmei, doar cimitirele se pot lipsi de paznici (şi numai dacă nu sunt evreieşti). In rest, în cazul oamenilor vii, valoarea libertăţii e egală cu a securităţii lor. Căci, după cum lucid scria, recent, un ziarist german de la „Die Zeit”, „la ce mai foloseşte bunăoară libertatea de a călători, dacă, de frica terorismului, renunţi să te mai urci în trenul nesupravegheat?”

Incît mă-ncearcă bănuiala deprimantă, că la mijlocul campaniei împotriva sporirii măsurilor securitare se află mai puţin grija pentru prezervarea libertăţii lumii zise „libere”, cît mai degrabă miza punerii, laşe, în libertate, a grijilor nutrite încă de cei ce vor neapărat să o distrugă. Că această suspiciune nu-i din cale afară de exagerată demonstrează lectura unei cărţi premonitorii semnată de Max Frisch sub titlul „Biedermann (omul de treabă) şi incendiatorii”, amintind deopotrivă de omul nou, de colaboratorul „cumsecade” al naziştilor şi comuniştilor, de cel „de bine” iliescian şi cel „de omenie” ceauşist. Jos pălăria, în revanşă, faţă de cei hotărîţi onest să lupte, pînă la capăt, în acest nou conflict mondial antitotalitar.

  • Data 28.08.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1Km
  • Data 28.08.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1Km