1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Liberalismul e mai bun decât filantropia abstractă

Risipa e un corelativ al abundenței. Sau este chiar un aspect al ei indisociabil, căci abundența se măsoară tocmai prin dimensiunea risipei.

Liberalii au propus o lege care are toate aparențele unei inițiative frumoase din punct de vedere social. Marile supermarketuri și restaurantele ar fi obligate să doneze alimentele aflate în preajma datei de expirare către orfelinate sau case de bătrâni. Într-adevăr, cantitățile enorme de alimente care se aruncă în lumea întreagă, și mai nou și în România intrată pe calea comerțului modern, cu reglementări constrângătoare, reprezintă o problemă. Una de ordin moral. Economic vorbind, nu se plânge nimeni, dar cei care sunt sensibili la problematica sărăciei, nu pot trece cu vederea că, dincolo de inegalitățile enorme, se manifestă și un cinism, implicit, al sistemului.

Pe vremea micilor băcănii, nimeni nu își bătea capul cu aceste lucruri, căci pierderile erau neglijabile. Prin urmare problema nu e vizibilă decât la o anumită scară sau poate că nici nu apare, de fapt, decât la scara aceasta, uriașă, a producției alimentare industriale și a marilor suprafețe comerciale. Risipa e un corelativ al abundenței. Sau este chiar un aspect al ei indisociabil, căci abundența se măsoară tocmai prin dimensiunea risipei.

În fine, parlamentarii PNL s-au agățat de ideea combaterii risipei, propunând o lege menită să redirecționeze surplusul către cei care duc lipsă. Există și o tendință europeană în același spirit al unei reponsabilității cam abstracte și e greu de spus unde vor duce aceste inițiative. Dar putem face, de pe acum, câteva observații.

Am remarcat, în primul rând, că inițiatorii au o imagine neclară asupra realității. Președinta PNL, Alina Gorghiu, face această afirmație surprinzătoare: ”Magazinele şi restaurantele nu pot vinde produse care se apropie de expirare, chiar dacă ele sunt încă bune pentru consum. Pentru a diminua această risipă enormă, deputatul PNL, Florin Alexe, propune o lege prin care comercianţii să fie obligaţi să direcţioneze aceste produse către orfelinate, cămine de bătrâni sau ONG-uri care îi ajută pe cei nevoiași.”

În realitate, cele mai mari lanțuri de magazine alimentare din București, Mega Image și Auchan, vând de multă vreme produsele aflate în prag de expirare cu 50%. Există o anumită autonomie a fiecărui magazin, dar practica e tot mai răspândită. Unii cuplează două produse de același fel, pe care le vând la un preț de unu, dar este aproape același lucru. Tactica pare bună și se extinde.

Aserțiunea Alinei Gorghiu este nu doar neinformată, dar și ilogică, deoarece nu poți interzice nimănui să vândă un produs care se află în termenul de garanție, chiar dacă la limita expirării.

Se vede prin urmare că legea inițiată de PNL va fi destul de intruzivă și greu de pus în aplicare. Ce înseamnă ”se apropie de expirare”? Înseamnă o zi, două, trei sau mai multe? Și cine stabilește acest lucru? Dar s-ar putea aplica oare aceste limite la toate produsele?

Și nici nu ar fi acestea cele mai mari dificultăți. Ce să facă, bunăoară, un azil de bătrâni cu un sos indian picant, aflat la limita expirării? Ar trebui ca cineva să fie dispus să-l gătească imediat, dar ar fi nevoie să se găsească și un pacient bucuros de noul fel de mâncare. De regulă, aceste stabilimente gătesc uniform, cu meniuri fixe, așa încât alimentele diverse, în cantități diferite și primite aleatoriu nu fac decât să provoace încurcături. Vom auzi mai târziu că azilele de bătrâni aruncă la gunoi alimentele primite gratuit și nu ar trebui să ne mire. Colectarea acestor alimente și depozitarea lor pun, iarăși, probleme care nu au fost luate în considerare.

Realitatea este că ingeniozitatea comercială a creat un sistem destul de bun: mărfurile aflate la limita termenului se vând mai ieftin și cei care nu își pot permite prețul întreg au astfel ocazia de a profita de ele. Putem fi siguri că, de regulă, nu cumpără la preț redus decât aceia care au cu adevărat nevoie, căci pentru ceilalți funcționează ireproșabil factorul prestigiu. Sistemul reducerilor (care ar putea fi exploatat și mai bine) vine deja în întâmpinarea celor cu venituri mici. E adevărat că există și săracii radicali, care nu își îngăduie nici prețul redus, dar la ei oricum nu ar ajunge nimic, căci ceea ce lipsește în primul rând este rețeaua umanitară de activiști și voluntari capabilă să preia și să distribuie cantități mari de mărfuri. Degeaba obligi magazinele să dea pe gratis, dacă nu are cine să preia, să sorteze, să depoziteze și să distribuie extrem de rapid marfa perisabilă.

ONG-rile sau instituțiile interesate ar putea să negocieze direct cu magazinele prețul anumitor mărfuri aflate la limita termenului și nu ar lua decât exact acele lucruri de care au nevoie. Iar comerciantul ar putea oferi un preț și mai bun dacă ar ști că are preluarea asigurată. În sfârșit, se pot găsi nenumărate alte soluții fără intervenția statului.