1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Legile anticorupţie ar trebui revizuite

Curtea de Apel a respins obiecţiile formulate de Agenţia Naţională de Integritate şi a oferit lui Mircea Diaconu dreptul de a candida în alegerile europene.

Mircea Diaconu a dat o lecţie aspră autorilor legislaţiei anticorupţie

Mircea Diaconu a dat o lecţie aspră autorilor legislaţiei anticorupţie

Decizia Curţii de Apel în cazul Diaconu este o lecţie aspră pentru autorii legilor anticorupţie. Aşa cum arătam în analiza noastră anterioară (”Sistemul juridic nu inspiră încredere”) în joaca românească ”de-a hoţii şi vardiştii” toată lumea trişează. Legea privitoare la integritate (Legea 176/2010) conţine pasaje contradictorii şi confuze menite pesemne să ocolească obiecţiile de neconstituţionalitate. Or, Justiţia a amendat chiar aceste confuzii şi a decis în favoarea celui vizat de lege. Mircea Diaconu obţine o victorie morală împotriva ANI, împotriva tuturor celor care i-au cerut să renunţe şi împotriva liderului PNL Crin Antonescu, care a preferat să nu se lege la cap, retrăgându-l de pe lista partidului. 

Cu toate acesta lucrurile nu sunt clare deloc. Chiar dacă fostul senator PNL va putea candida, legea rămâne pe mai departe confuză şi va provoca efecte dintre cele mai contradictorii şi pe viitor. Tribunalul Bucureşti a dat o interpretare literală a textului având totodată ca regulă să-l favorizeze pe cel vizat de interdicţie dacă norma este neclară. Nu este însă sigur că o altă instanţă, în alt dosar, va da o decizie identică. De altfel există o opinie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care într-un caz asemănător (senatorul PNL Mora Akos Daniel) oferă o interpretare diametral opusă.

Teoria dreptului nu ignoră aceste situaţii şi există autori care nu exclud posibilitatea unor decizii diferite, dar egale ca valoare. De exemplu, unul dintre cei mai importanţi jurişti ai secolului XX, Hans Kelsen, argumentează că interpretarea unei legi neclare nu trebuie să ducă neapărat la o singură decizie justă (”Doctrina pură a dreptului”). El admite că interpretarea poate privilegia fie expresia verbală, fie intenţia legiuitorului şi susţine că nu poate fi stabilită nicio regulă după care să alegi una sau alta dintre căi.

Efectele sociale ale unor soluţii contradictorii sunt însă imposibil de tolerat. Este  inaccepabil ca o persoană să fie pusă sub interdicţie şi o alta aflată în aceeaşi situaţie să se bucure pe mai departe de toate drepturile. Dar nu e vorba numai de interpretările diferite ale aceluiaşi articol, ci şi de prevederile contradictorii din chiar textul legii. Iată din nou un fragment din legea citată: ”Persoana eliberată sau destituită din funcţie (...) este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică (...), cu excepţia celor electorale, (...). Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului”.(Art 25, aliniatul 2)

De aici rezultă că un funcţionar public care a fost pedepsit pentru incompatibilitate poate candida la Senat, dar un senator condamnat pentru aceeaşi culpă nu poate. Comentariile sunt de prisos.

Din toate aceste consideraţii reiese că dacă justiţia nu poate unifica jurisprudenţa este obligatoriu ca legea să fie schimbată. Iar dacă mergem îndărăt pe firul poveştii lui Mircea Diaconu găsim şi o altă lege problematică (legea statutului deputaţilor şi senatorilor) care prin prevederile sale arbitrare a declanşat toată această aventură juridică. Legile anticorupţie nu ar trebui tabuizate.