Legea lustraţiei ca strategie politică

În general, deputaţii PSD au votat împotrivă. Dar au fost şi voturi „pentru", ca acela al lui Marian Sănuiţă, fost ministru în Guvernul Năstase. El a explicat că votul său reprezintă o „recunoaştere a faptului că în 1989 a avut loc o revoluţie şi nu o cosmetizare a sistemului". „Nu a fost nici perestroika, nici glasnost" a întărit Marian Săniuţă, care a încheiat declarînd că votul său semnifică faptul că „opţiunea noastră democratică este ireversibilă.“

A fost însă neclar la cine s-a referit Marian Săniuţă spunînd „opţiunea noastră“. A noastră, a membrilor Parlamentului? A noastră, a PSD sau a noastră, a unui grup din PSD?

În schimb intervenţia lui Marian Săniuţă a exprimat foarte bine toate complexele PSD faţă de problematica trecutului comunist. De fapt partidul a avut o poziţie nehotărîtă. Cu toate că cei mai mulţi au votat „împotrivă", unii s-au abţinut, iar alţii au fost absenţi. Preşedintele Victor Ponta, de exemplu, cel care ar fi avut ocazia să definească memorabil poziţia PSD faţă de legea lustraţiei, a fost absent.

Ceilalţi au votat în general „pentru". Au fost numărate 203 voturi „pentru", 40 „împotrivă" şi 12 „abţineri". Una dintre abţineri a venit cu siguranţă de la un membru al Partidului Naţional Liberal. Aşadar, poziţiile au fost mai complicate ca şi motivaţiile votului. De pildă, unul dintre cei mai tineri deputaţi, Martin Eduard de la PSD, născut în 1976 şi care avea 13 ani la Revoluţie, a votat „împotrivă", ca mai toţi deputaţii social-democraţi. După cum deputatul Sorin Buta de la PDL, deşi dovedit ca informator al Securităţii, a votat în favoarea lustraţiei. Disciplina de partid sau pur şi simplu presiunea psihologică a grupului au contat foarte mult, deoarece s-a votat nominal prin strigarea cu voce tare a numelui şi a opţiunii de vot.

Paradoxul acestei zile este că legea s-a votat uşor tocmai pentru că lustraţia nu mai îngrijorează pe nimeni. Pe vremea cînd conta, nu s-a putut constitui o majoritate în favoarea ei.

Testul cel mai puternic al faptului că PDL nu vizează o formă de justiţie reparatorie este că a evitat cu maximă grijă subiectul diminuării pensiilor foştilor securişti şi activişti de partid, singura cale prin care reparaţia ar mai fi putut fi împlinită.

Nici PNL nu a riscat să meargă pe această cale (pe care polonezii au parcurs-o), cu toate că ideea a aparţinut unui cunoscut militant liberal. Lustraţia, admit chiar militanţii partidului guvernamental, îşi conservă astăzi doar o valoare simbolică.

O importanţă practică a legii există însă, dar ea ţine de intriga politică a momentului. PDL a reuşit prin lustraţie să creeze o fisură în alianţa dintre PNL şi PSD şi să pună astfel sub semnul întrebării evoluţiile viitoare.

Tocmai de aceea, pentru PSD este important să invalideze legea (aşa cum va încerca la Curtea Constituţională), nu atît pentru principiul ei, cît pentru a se opune preşedintelui Traian Băsescu şi pentru a împiedica refacerea alianţei dintre PDL şi PNL sub haloul de simboluri al luptei anticomuniste.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Alexandra Sora