Legea conservării stagnării

Acestor plăgi deschise ale societăţii româneşti i se alătură, de câţiva ani, şi cazul ziaristului timişorean Ino Ardelean. Cazul său e mult prea celebru pentru a mai intra în amănunte. Dar e deprimant să constaţi că la aproape un an de când s-a schimbat în România puterea politică misterul continuă să rămână la fel de impenetrabil.

Cineva din afara ţării ar putea să întrebe: dar ce are a face schimbarea politică cu treburile justiţiei?! Ei bine, iată că are: Ino Ardelean e victima unor răfuieli politice, un caz clasic de răzbunare a indivizilor din sferele afacerilor protejate de politicieni despre care a scris articole incendiare. În ciuda anchetelor şi contra-anchetelor, poliţişti care, altminteri, sunt capabili să aducă şi salata din grădina ursului, s-au recunoscut învinşi. Dinainte învinşi — să fie clar! Deşi investigaţiile promiteau să ducă la rezultate spectaculoase, ele au fost oprite de fiecare dată — simplă coincidenţă? — la un pas de finalizare.

Puterea actuală n-are absolut nici o scuză pentru că s-a complăcut în indiferenţa şi nepăsarea deja cronicizate în investigaţiile privindu-l pe Ino Ardelean. Până şi Adrian Năstase păruse, la un moment dat, să mimeze interesul faţă de acest caz. Desigur, sub presiunea organismelor internaţionale. E nevoie să se ajungă din nou la situaţii de acest gen? Să nu existe chiar nici o diferenţă între Vasile Blaga şi antecesorii săi din PSD? Nouă luni de guvernare arată că asemănările sunt mai mari decât ne-am imaginat. Să nu funcţioneze nimic în România fără impulsuri enervate dinafară? O fi aşteptând dl. ministru de interne invitaţia Bruxelles-ului de a relua cercetările în unul din cele mai ruşinoase cazuri de sabotaj al organelor de urmărire penală?

Oricum ar sta lucrurile, e limpede că, pe dedesubt, forţele de continuitate din România au un cuvânt greu de spus. Rotaţia diverşilor generali, trecuţi cu graţie de la o formulă guvernamentală la alta, e un motiv suficient de îngrijorare. Cercetarea marilor cazuri de corupţie trenează, iar dosarele, când ajung în faţa justiţiei, sunt mai subţiri decât pânza de borangic. Ce să ne mirăm, atunci, că un biet jurnalist e mutilat în plin centru al oraşului, dar organele noastre bine plătite dorm în cizme?

Probabil că astfel de întâmplări sunt puse de guvernanţi în categoria „pierderilor colaterale”, pe care îşi imaginează că le pot compensa printr-o gesticulaţie demagogică eficientă. Poate că până la un punct reuşesc. Dar nu-l reuşesc niciodată deplin şi, mai ales, nu pentru mult timp. Ar fi o mare tristeţe să treacă şi guvernarea Alianţei D. A. şi noi să rămânem în scriptele organismelor internaţionale tot cu această pată ruşinoasă pe obraz!