1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Lege? Sau Revoluţie?

Ba că trebuie urgent organizate anticipate. Ba că-s excluse, cât timp nu se formează partidele unei noi clase politice. Sorin Câmpeanu, premier? Serios? Chiar ştim cum stăm, ce vrem, ce ne trebuie? Ştie şi preşedintele?

Revoluţie la Bucureşti

Revoluţie la Bucureşti

Cacofonia părerilor e asurzitoare. Unii cred că ar fi bine să avem un premier din echipa detestatului Ponta, precum ex-ministrul educaţiei, Câmpeanu, fiindcă pare a fi răul cel mai mic, iar, după lege, ne trebuie un cabinet interimar cu un premier din rândul guvernului demisionar.

Alţii nici nu vor să audă, fireşte, de încă un demnitar postcomunist, de un ministru Grivco, un ins format, vai, la şcoala oligarhului infractor, ex-securist, Dan Voiculescu.

Iar preşedintele? Şi lui i se cere imposibilul. I se reclamă, imperativ, să vorbească altă limbă decât cea a politicienilor, căci tinerii revoltaţi care umplu de zile străzile oraşelor româneşti nu mai înţeleg limba de lemn a ticăloşilor care au supt atâta amar de vreme sângele poporului.

Or, ein Mann ein Wort. Şeful statului este un constituţionalist, un om al ordinii, al legii, care vrea "pas cu pas", edificată încet, dar consistent, o Românie a "lucrului bine făcut", iar nu o ţară în haos şi anarhie săltând de la una la alta.

A i se cere lui Klaus Iohannis să devină spontan, să-şi părăsească palatul şi să treacă direct, cu arme şi bagaje, de la Cotroceni în tabăra revoluţionarilor, ba chiar la cârma tinerilor din străzile şi pieţele oraşelor româneşti e ca şi cum l-ai invita să sară peste umbra proprie. Sau cum am spus miercuri, peste umbra lui constituţională.

În epoci revoluţionare pe mulţi îi sperie rău „fandacsia, bobocule”, vorba lui Caragiale. Ce nu par să înţeleagă întru totul nici preşedintele, nici bună parte din suflarea de rând, dar de bună credinţă, a României contemporane, este că revoltele şi revoluţiile sunt guvernate de legi proprii. Ele nu sunt defel congruente ori compatibile cu normele în vigoare în epocile, net mai îndelungate, de aşezare cuminte şi temeinică.

"Bine, frate, revuluție ca revuluție, da' nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?" - întreabă Conu' Leonida faţă cu reacţiunea. Cam aşa, speriat de furia aparent degrabă vărsătorie de sânge a mulţimilor, ar zice şi Mitică, omul de bine, ridicând din umeri la aflarea ştirii stupefiante, potrivit căreia şeful statului l-a desemnat pe un om al patronului Antenei 3 ca şef interimar al executivului. În fond, pare a replica Mitică, preşedintele trebuia, dar, pune pe cineva din guvern să conducă trebile ţării. Că aşa e legea. Şi unde-i lege nu-i tocmeală.

Or, la revuluţie este. Căci legea nu e lege în timpul ei. În revoluţie legea o face strada. În speţă conducerea ei. Iar strada are, de această dată, o enormă dificultate în a-şi alege o conducere care să sintetizeze clar revendicările ei. Iată poate şi faptul cel mai îngrijorător. „N-ar trebui să ne lăsăm cuprinşi de exaltare. Generaţia tânără – ce-i drept – s-a politizat acum şi a început să iasă din abulia politică. Dar mai are de făcut un pas esenţial: să se organizeze, să-şi găsească lideri, să acţioneze zi-de-zi, şi nu doar de cîteva ori pe an. Va fi greu, dar să păstrăm un optimism moderat şi lucid. A te elibera e mult mai uşor decât a fi liber”, a rezumat Andrei Cornea, textual, situaţia, explicând totodată, unul din marile pariuri ale momentului.

De ce îi e greu străzii să-şi găsească lideri? Între altele pentru că, în conştiinţa grupului revoluţionar, alcătuit din tânăra elită urbană, educată, occidentalizată, domnesc asfixiant avertismentele trecutului. Unul, foarte strident prezent, e semnalul de alarmă antitotalitar, prevenindu-ne contra oricăror utopii de felul celor care au însângerat secolul XX. Altul, poate şi mai apăsător şi paralizant, e avertismentul contra confiscării revoluţiei din decembrie '89, care a inaugurat postcomunismul, coşmarul interminabilei tranziţii şi al alegerilor soldate cu parlamente şi guverne de penali, care au generat necesitatea actualei revoluţii.

Ar fi deci nevoie de intelectuali, care chiar ştiu despre ce e vorba în propoziţie. De oameni care să aibă o idee despre ce înseamnă "corupţia ucide" şi cum trebuie pusă în aplicare principala revendicare a revoluţionarilor: cea de spălare a ţării de o clasă politică minată de datul şi luatul de şpagă. E nevoie de inversul politicienilor. De oameni care să se bucure din capul locului de o moderată încredere din partea cetăţenilor.

Nu-i văd, din păcate. Cei care ar putea se ţin deoparte, pentru că nu-i interesează, pentru că se tem, ori nu cred destul într-un proiect pozitiv, pentru că sunt sceptici în exces. Cei care se înghesuie în faţă suscită subit îndoieli, ba chiar o amplă neîncredere. Dar nimic s-ar putea să nu se compare cu isteria, furia şi mânia respingerii, de către mare parte din suflarea cinstită a României, a unui premier Grivco.

Căci e naiv rău cine crede că se poate ascunde că Sorin Câmpeanu e din categoria celor care l-au ajutat pe plagiatorul Ponta, ca ministru al educaţiei, să-şi acorde o lege proprie, croită pe calapodul primului ministru, spre a-l face scăpat pe "mitomanul galactic", după cum, potrivit, l-a numit pe Ponta V. Tismăneanu, de povara unui doctorat furat. Sorin Câmpeanu este şi omul, care fără jenă, a dat în timp record un fals verdict de non-plagiat generalului cu patru stele şi coloane oficiale, Oprea.

Chiar dacă e fără de partid, pe un astfel de reprezentant al cinismului ciocoilor noi, patronaţi ani la rând de guvernanţii României postcomuniste, nu-l poţi pune premier şi acoperi clivajul neîncrederii căscându-se ca o prăpastie între clasa politică şi naţiune. Nu-ţi poţi imagina, ca preşedinte, că un astfel de demers e în măsură să refacă întrucâtva încrederea în executiv şi clasa politică decât dacă nu înţelegi nimic din starea de spirit şi resorturile unui popor ce şi-a trimis cei mai buni şi mai deştepţi fii în stradă, pentru că nu mai vrea în ruptul capului să se lase furat, minţit şi îngenuncheat.

Odată în plus, indiferent de profilul şi de promisiunile atrăgătoare ale premierului interimar desemnat, Câmpeanu, preşedintele, care e singurul pol de stabilitate cu legitimitate certă, dată de alegerea lui directă, pare a nu-şi fi cântărit bine toate opţiunie şi pare a nu fi fost sfătuit bine. Odată în plus, e nevoie de un reset spre a se reacţiona în fine adecvat, în conformitate cu voinţa clară, univocă, de anticorupţie a unei naţiuni sărăcite, furioase şi angoasate, care nu mai are deloc răbdare cu oligarhia actuală.

În exploziva situaţie revoluţionară dată, acest reset riscă să fie foarte dificil.