1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Lecţia politică a lui Gérard Depardieu

Exilul fiscal al actorului francez şi obţinerea cetăţeniei ruse provoacă o serioasă interogaţie cu privire la constrângerile socialismului, dar şi la disoluţia valorilor profesate de individualismul liberal.

Protestul lui Gérard Depardieu şi exilul său fiscal sunt o anecdotă semnificativă atât pentru stânga cât şi pentru dreapta. Este o poveste care poate fi citită cu folos de criticii marxizanţi de la Bucureşti, dar şi de ideologii dreptei liberale. În Franţa, nu mai încape îndoială că, după criticile acerbe ale socialiştilor de toate nuanţele, Depardieu s-a ales şi cu tăcerea stânjenită a dreptei. Să pleci în Belgia, treacă-meargă, dar în Rusia ”nu este deloc glorios”, a comentat reţinut un fost ministru UMP. Dar, aşa cum spuneam, există o semnificaţie mai generală, care depăşeşte, ca şi Depardieu însuşi, graniţele Franţei. Mai întâi să reluăm faptele pe scurt.

Aşa cum se ştie Gérard Depardieu anunţase că renunţă la cetăţenia franceză şi că se stabileşte în Belgia ca formă de protest împotriva introducerii impozitului de 75% pentru cei foarte bogaţi. El nu este singurul care şi-a exprimat intenţia expatrierii din cauza impozitelor, dar este în schimb cel mai faimos. Lumea a crezut totuşi că Gérard Depardieu glumeşte atunci când a spus, într-un cerc de prieteni, că Putin i-a trimis deja un paşaport rusesc. E adevărat că pe atunci autorităţile ruse nu confirmaseră o asemenea decizie, dar între timp lucrurile au evoluat spectaculos. Biroul de presă al Kremlinului a anunţat că preşedintele Vladimir Putin ”a semnat un decret satisfăcând solicitarea de a primi cetăţenia rusă” pe care a făcut-o celebrul actor francez. Iar Depardieu a confirmat, mulţumind călduros Rusiei pentru primirea făcută: ”Da , a scris, Depardieu, am făcut cerere pentru paşaport rusesc şi am bucuria de a vedea că solicitarea mea a fost acceptată. Nutresc o mare iubire faţă de ţara dumneavostră, Rusia,  faţă de oamenii ei, istoria sa, scriitorii săi. Admir cultura şi inteligenţa dumneavoastră” .

Dar pentru stânga radicală este de reţinut mai ales faptul că tatăl său, era comunist şi că asculta Radio Moscova. Fiul său, care a reuşit să iasă din cercul vicios al sărăciei şi alcoolismului a păstrat din preferinţele tatălui său doar rusofilia, pe care a desprins-o radical de orice idee de stânga. Este o probă în plus că ideea comunistă prinde la săraci câtă vreme sunt săraci şi că este complet abandonată (cu oroare aproape!) odată cu emanciparea economică. Comunismul ideatic şi persistent pare mai curând producţia unei elite intelectuale fără o legătură reală cu ”clasa muncitoare” sau cu ”forţa de muncă”, o idee în realitate anti-populară, căci nu are nicio legătură substanţială cu masele de jos, cu sentimentele, tradiţiile sau superstiţiile ei şi nici cu aspiraţiile ei care se vădesc mereu şi mereu, ca fiind mai degrabă burgheze. Odată ajuns bogat, fiul unui comunist sărac nici nu mai vrea să audă de redistribuire şi de solidaritate socială. Îi ajunge că este ”un om generos”, aşa cum susţinea fiica sa într-o scrisoare deschisă.

Pentru dreapta în schimb, ar fi aici de reţinut nu atât rusofilia sa de specie culturală, căci mari admiratori ai lui  Tarkovski sau Platonov, ai lui Paradjanov sau Dovlatov se găsesc, cu siguranţă şi la New York, cât judecata despre democraţia rusească: ”I-am spus lui Francois Hollande că Rusia este o mare democraţie şi că nu este o ţară în care primul ministru îi tratează pe cetăţeni ca pe nişte fiinţe demne de dispreţ”.

Ce poate fi mai stingheritor pentru cei care au văzut în Depardieu un apărător al dreptei occidentale cu spiritul ei de libertate, în faţa stângii liberticide! Omul ”de dreapta” pare să manifeste nu doar o amnezie remarcabilă cu privire la istoria recentă, dar şi un dezinteres absolut pentru tot ceea ce nu se supune interesului său personal. Depardieu pare să-l întrupeze perfect pe omul produs de liberalismul globalist, care îşi permite să ignore legile statului său şi să aleagă orice stat doreşte câtă vreme îi serveşte scopurile individuale. Dar ceea ce ar trebui să pună dreapta liberală pe gânduri este că acest om nu este (aşa cum i-a plăcut să-şi imagineze) purtătorul valorilor democraţiei occidentale, ci pur şi simplu purtătorul propriilor fantasme de fericire personală. ”În Rusia e plăcut să trăieşti. Nu neapărat la Moscova care a devenit un megalopolis prea mare pentru mine. Aş prefera să trăiesc la ţară şi cunosc câteva locuri minunate în Rusia. De exemplu, există un loc care îmi place la nebunie unde se află Gosfilmofond, condus de prietenul meu Nikolai Borodachev. Acolo la marginea pădurii de mesteceni mă simt atât de bine”.

Nu ar trebui să-i facem o vină lui Depardieu pentru acest vis de fericire atât de inteligibil mai ales românilor. Este însă de reţinut că omul eliberat de constrângerile naţionale şi civice, omul globalizat prin excelenţă, nu duce neapărat cu sine, în Rusia sau în Thailanda sau oriunde ar găsi un minunat refugiu, valorile politicii în care a fost crescut, dimpotrivă pare dispus să le uite complet (”Rusia e o mare democraţie!”) dacă nu îi aduc niciun folos personal.

Dacă stânga tinde (cu diferite nuanţe) să pună între paranteze idea libertăţii individuale şi a demnităţii persoanei, dreapta liberală cultivă un om dispus să relativizeze valorile democraţiei (şi la limită pe cele morale) dacă nu au nicio relevanţă personală. De aceea este nevoie mereu, între socialism şi liberalism, de o doză de conservatorism cu accesoriile sale legate de tradiţie şi viaţa comunitară.