1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Lanţul la piciorul unui rob

Unii s-au trezit din morţi după o jumătate de eternitate. Michael Schumacher poate şi el. În România nici dreapta reformistă n-a ieşit din agonie şi nici marea confuzie nu s-a risipit.

Românii sunt nemulţumiţi. Cei mai mulţi, afirmă sociologii, consideră că România a apucat-o pe o cale greşită. Au dreptate. De la preluarea puterii de către Victor Ponta, ţara a înregistrat în varii domenii regrese atât de importante, încât construcţia-i democratică e în pericol mare.

Or, câţi sunt oare cei cărora le pasă de statul de drept românesc? Câţi oameni, sătui de reformism şi obosiţi de libertate, mancurtizaţi de Antene, de postaci şi programaţi de propagandă să-i urască pe cei ce „gândesc şi nu muncesc” n-ar apuca-o oare, din nou, spre dictatură? Nu ne-ar scuti ea de povara de a lua decizii? N-ar avea ea „meritul” de a-i pune pe intelectuali la colţ?

Din păcate prea puţini consideră imperios să edifice poporul. Iar varii lideri de partide, de clici şi grupuri de iniţiativă, cu baronetul dindărăt, mizează cu atât mai netulburaţi pe politicianism pentru eternitate. Şi în dreapta reformistă sunt destui să creadă că se vor putea fofila pe viitor, aşa cum s-au aranjat şi până acum.

Refuză, prin urmare, unificarea dreptei democratice. Unificarea i-ar provoca dureri de cap puterii conduse de cuplul Ponta - Voiculescu, dar le-ar frâna ambiţiile. Şi ar putea pune pe butuci întregul sistem ticăloşit. Care le-a venit mereu mănuşă, să nu uităm, şi unor profitori din opoziţie .

Îi recunoşti în genere după reala neghiobie sau după pretinsa imbecilitate a oportunismului lor inconturnabil, după reflexul traseist, după frecvenţa cu care s-au coalizat cu unii, cu alţii, doar ca să-i trădeze mai târziu.

Cantonaţi ferm par să fi rămas numai în permanenţa basculărilor politice în genul Tăriceanu, ca şi în hotărârea nestrămutată de a nu abandona în veci pururi calea perdantă ce oferă PSD, pe tavă, proxima victorie la prezidenţiale.

Pe această cale au pornit de mult unele din figurile de proră ale aşa-zisei drepte care nu par să fi înţeles nici miza momentului, nici lecţiile trecutului. Miza momentului este sacrificarea ambiţiilor personale în numele unificării reformiştilor şi binelui unei ţări căreia, în conjunctura internă şi externă actuală, îi trebuie un prezident inadecvat şi atotputernic ca însetatului deşertul, ca lanţul la picioare unui rob. România are în schimb nevoie ca de aer de consolidarea democraţiei, de separarea autentică a puterilor, de controlul lor mutual.

Lecţiile politice ale scrutinelor trecute glăsuiesc şi ele într-un limbaj clar. Nu va putea fi mobilizat electoratul necesar înfrângerii maşinăriei de vot PSD-iste dacă nu se realizează o echipă credibilă şi integrată, care să semnalizeze naţiunii, prin unire, că e hotărâtă şi aptă să continue reforma, să cureţe structurile corupte şi să asigure perpetuarea alianţelor occidentale ale ţării.

Or, ea nu se confecţionează prin marginalizări de intelectuali reformişti, ori prin pretenţii maximaliste. Atragerea unei naţiuni nemulţumite la vot presupune o revoluţie morală. Include elaborarea unui program care să nu poată fi luat peste picior, discreditat şi desfiinţat în doi timpi şi trei mişcări. Implică şi candidaţi care să poată câştiga încrederea unui apreciabil segment de alegători. Pretinde validarea lor prealabilă în alegeri preliminare, de felul celor propuse de excelentul blog „În linie dreaptă”.

Or, unii activişti politici inclusiv din tabăra băsistă se alintă ca şi cum unificarea dreptei ar dispune de timp nelimitat. Acestor oameni li se recomandă oleacă de luare aminte. Nu le-ar strica să-şi amintească de vorba (gorbaciovistă, dar nu mai puţin adevărată) care a însoţit revoluţiile din 1989 şi debarcarea unor dictatori care au ignorat-o programatic, precum Ceauşescu şi Honecker: „Întârziaţii se vor trezi pedepsiţi de istorie”.

Dincolo de propunerile sale coabitaţioniste, semnalizând un soi perdant şi pernicios de a te preda înainte de a lupta, Cristian Diaconescu este un candidat cât se poate de onorabil la prezidenţiale. Alături de MRU e unul dintre puţinii oameni politici ai scenei bucureştene care-mi inspiră încredere în privinţa capacităţii sale de a înţelege complexităţile problemelor confruntând România actuală.

Dar şi el şi MRU şi Klaus Johannis şi Predoiu şi reformiştii cei mai credibili, de felul Monicăi Macovei, ar trebui să se aşeze la masa negocierilor. Ar fi foarte recomandabil să adopte un pact de neagresiune, astfel încât să nu-şi producă mutual pagube ireparabile înainte de cel de-al doilea tur al scrutinului prezidenţial. Ar fi urgent să se pună de acord cu privire la modalitatea optimă a desemnării candidatului cu şanse maxime la prezidenţiale. Ar fi util, de asemenea, să acţioneze împreună, încă de pe acum, într-un mod coerent, riguros şi solidar pentru a câştiga, ei toţi şi fiecare-n parte, credibilitate.

În acest fel şi-ar semnaliza capacitatea, hotărârea şi voinţa de a se alia spre a scoate împreună România din marasmul în care se află în prezent. Astfel şi-ar câştiga încrederea pe aripile căreia să fie purtaţi în toamnă către Cotroceni.

Orice altceva riscă să fie sinucidere politică. E o situaţie de totul sau nimic. E adevărat că intelectualii nu sunt întotdeauna buni politicieni. Dar memoria lor e lungă.

Destul de lungă ar putea fi şi ţinerea de minte a altora. Electoratul român nu-i va ierta pe cei care, crezând că se pot eschiva, strecura şi înşela în continuare, îi va fi zădărnicit imperioasa dorinţă de schimbare, netezind, eventual, calea unei viitoare catastrofe.