La un an după "încetarea" lui, în Irak războiul continuă

La 9 aprilie 2003 s-a petrecut un act care în plan simbolic ar putea exprima situaţia actuală a Irakului: forţele coaliţiei şi-au făcut intrarea în Bagdad iar în aşa numita Piaţă a Paradisului din centrul capitalei, uriaşa statuie a lui Saddam Hussein a fost dată jos după ce cu imense dificultăţi a putut fi dislocată de pe soclu. Un militar entuziast a aruncat peste chipul dictatorului drapelul american , dat totuşi imediat după aceea de-o parte : pe nu puţini irakieni această "învăluire" i-a jignit şi umilit.

Americanii au sperat că pot impune Irakului aşa numita pax americana uitînd că foştii adepţi ai regimului lui Saddam le vor pune permanent beţe în roate.Nu în ultimă instanţă şi fiindcă atitudinea şi comportamentul "erliberatorilor" a fost şi este lipsit de delicateţe, tact şi diplomaţie.Mult rîvnita securitate şi bunăstare generală au întîrziat să se instituie şi ceea ce este şi mai rău, haosul inevitabil după răsturnarea unui regim, s-a agravat.

Toate acestea şi încă multe altele au sporit numărul celor care au dat curs instigărilor la rezistenţă împotriva forţelor de coaliţie şi apelurilor la declanşarea războiului sfînt în numele islamului.Aşa se face că la un an după ce solemn şi satisfăcut preşedintele George Bush junior anunţa America şi întreaga lume încetarea războiului din irak, acesta nu numai că stă să izbucnească ci se află în toi, luînd exact formele de care aliaţii se temeau cel mai mult: lupte de stradă, ,duse de militarii surpaînarmaţi ai coaliţiei împotriva unui duşman atotprezent dar nevăzut: împotriva unor combartanţi civili, care se ascund în casele oamenilor şi în moschei.Cazanul urii ce alimentează această formă de rezistenţă a intrat în clocot după ce numărul victimelor în rîndul populaţiei civile creşte cu fiecare zi, după ce bombele coaliţiei cad peste moschei, ucigînd zeci de credincioşi sau de combatanţi.

Iar actualul Sef al Casei Albe şi staff-ul său nu par a dispune de un antidot al urii violente care ameninţă să transforme întreg Irakul într-un cîmp de luptă. Violenţelor trebuie să li se răspundă cu violenţă clamează sigur de sine Donald Rumsfeld şi colaboratorii săi. Efectivul trupelor americane în Irak va fi sporit, vînătoarea declanşată împotrtiva lui Moqtada as Sadr se va înteţi. Şi toate acestea deşi toţi ştiu că situaţia din Irak nu se lasă soluţionată " manu militari" şi că în lumea arabă nimic nu este mai primejdios decît a crea noi martiri.La fel de adevărat este că Washingtonul nu se mai poate retrage acum din Irak: faptul că un astfel de pas l-ar costa pe George Bush succesul la alegerile prezidenţiale din Statele Unite este derizoriu în contextul dat. Grav este că Irakul s-ar prăbuşi într-un haos care ar destabiliza întreaga regiune şi care ar transforma într-o himeră tranziţia spre democraţie a ţării şi crearea unui stat de drept. Un astfel de rezultat al intervenţiei americane sprijinită de membrii coaliţiei ar fi catastrofal şi tragic pentru irakieni care, după deceniile de dictatură sîngeroasă, ar merita ceva mai bun .

Desigur transformarea ţării într-o colonie americană iese din discuţie dar un stat de drept, un sistem politic şi juridic laic, secularizat, ar feri cetăţenii de noi nenorociri precum şi de "aşa zisele binefaceri " ale unei republici islamice după modelul celeia de la Teheran , - cum ar dori fanaticul as Sadr dar de care s-au săturat demult şi iranienii înşişi.

Americanii au încercat să schimbe macazul spre direcţia cea bună în Irak dar cum des se întîmplă în lumea arabă, toate iniţiativele Washingotnului sunt percepute ca elemente ale unei strategii prin care adversarii pot fi controlaţi de Casa Albă, pe vecie. Singura ieşire din impas ar reprezenta - un transfer al răspunderii în perioada tranziţiei politice a ţării, de la Washington la New York , adică la Naţiunile Unite. Numai că tot islamiştii radicali , violenţi şi fanatici sunt cei care i-au alungat pe colaboratorii ONU din Irak aşa încît este foarte îndoielnic că în condiţiile date , o revenire ar mai fi posibilă sau acceptabilă .