La plecarea Doinei Cornea

Era acea părticică infinitezimală, ascunsă în ungherul casei în care, la începutul anilor 80, receptam undele bruiate ale posturilor de radio zise ”străine”. În fapt, erau, ca mai târziu Piaţa Operei pentru timişorenii revoltaţi de comunism, mult mai ”ale noastre” decât regimul care ne furase libertatea şi ne lua viaţa mai rapid sau mai lent.

Pentru că aceste unde scurte, îngrădind o lungă catastrofă altminteri insuportabilă, ne furnizau, pe lângă informaţii, altfel captive, însăşi terapia obligatorie, ca să ne păstrăm, în universul nostru concentraţionar, măcar în parte, sănătatea mintală. 

Medicamentul ei cel mai eficient era adevărul despre noi, încapsulat în curajoasele hapuri ale cuvintelor scrise de ea, al zecilor ei de scrisori, semnate de inteligenta femeie pe care, sperând s-o transforme într-o marionetă docilă, Securitatea o pedepsise cumplit.

O dăduse afară de la universitate, ameninţând-o brutal. O bătuse, o arestase, o maltratase spre a o convinge să-şi suprime nevoia de a spune adevărul tare. Nevoia de a-şi învinge frica în epoca în care frica era rege, iar analfabeta doctor. Nevoia de a se mântui de represiune, dovedind torţionarilor şi asasinilor unui regim terorist că nu suntem chiar toţi animale. Ori sclavii veşnici ai spamei.

Când, neavând curajul disidenţei deschise şi convins, după uciderea lui Babu Ursu, că nu mai este loc de-ntors în ţară şi viitor pentru un nou-născut, mă pregăteam să-ncerc să trec de partea cealaltă a Cortinei, pe câmpul de bătăie de acasă nu rămăseseră decât puţini, foarte puţini, ca să-i ajute pe români. Ea, printre ei, se solidarizase cu muncitorii braşoveni în plină epocă a opresiunii dure, o furioasă, o sângeroasă opresiune.

Apoi aveau să iasă în faţa tancurilor copiii inspiraţi moral de ea. Copiii pregătiţi să moară, ca să fie liberi. Ceilalţi, având în frunte prădători mascaţi ca salvatori, au cooptat-o, după 1989, scurt, în prima conducere a României iliesciste. N-avea cum respira însă acelaşi aer ca ucigaşii din decembrie şi din ianuarie 90, ca nomenclaturiştii, politrucii, turnătorii, criminalii şi profitorii.

N-avea cum accepta să umple vreodată de ruşine, ca atâţia alţii, renumele ca neaua al disidenţei anticomuniste. S-a îndepărtat rapid, igienic, deci, într-un răstimp de doar câteva săptămâni.

Acum aud că a plecat şi mai departe. Aud că i se doreşte ”drum lin spre stele”. Îmi amintesc de Edda şi descrierea morţii Brunhildei, de sfârşitul de viking al unei valkirie, de intrarea glorioasă, în Walhala, a luptătorilor eroi. I-aş dori un drum bun pe corabia ei în flăcări.

Dar văpăile au cuprins de mult chiar inima ţării pe care atâta a iubit-o încât şi-a jertfit libertatea pentru ea. Rugurile pe care ard azi, vesel, reperele românilor, nu s-au aprins nici azi, nici ieri. De mult îi mistuie naţiunii memoria, vâlvătaia flăcărilor lor. De mult se năruie în cenuşă amintirea sufletelor care s-ar fi sacrificat fără regrete, a vieţilor ce i s-au dedicat şi i s-ar fi jerftit cu bucurie, ca să trăiasă în libertate ţara. Or, înainte de a i se dedica postmortem greţoase panegirice televizate la antene securiste, femeia astăzi moartă a fost uitată în viaţă. Ponegrită. Jignită. Ofensată şi târâtă în noroiul propagandei din toxica vecinătate a cleptocraţiei postcomuniste.

A salvat onoarea neamului, dar, ca Brunhilda, a mai greşit şi ea. Luptase la sânge ani în şir. Se dovedise dreaptă atâta amar de ani. Cum să accepte, după căderea comunismului, oştirile de impostori şi oportunismul delatorilor şi poliţiştilor politici trăgând în hamuri, după ei, oştiri de turnători? Cum să-şi asume un om rectiliniu ridicarea pe scut a unor tipi incerţi, a unor figuri luşe? Cum să nu protesteze împotriva reabilitării, ori promovării lor? Cum să admită un prozelitism tardiv?

Dar mi-a părut şi ispitită de-a ceda tentaţiei unui iacobinism moral. Mi s-a părut, în unele instanţe, prea severă. În faţa unor potenţiale convertiri, speram, perene, la adevăr, mi s-a părut prea lesne dispusă să se disocieze de transformări în bine indicând c-ar fi pe cale de a deveni durabile, de fapte, metamorfoze şi proteste, ca ale timişorenilor ieşiţi în stradă în 2009, dând semne că sunt absolut oneste. M-am simţit devastat de impresia că o lasă mintea, că ar începe să admită să se profite de ea.

O femeie bătându-se cu monstrul totalitarismului, precum bătrânul lui Hemingway măsurându-se, victorios, cu un peşte-monstru marin, dar învins, până la urmă, de ocean şi de rechini, nu părea ea tot mai defazată? Ce loc îşi mai putea ea oare reclama într-o lume a tembeliziunilor injurioase şi mincinoase? În universul informatorilor, cocalarilor şi piţipoancelor, a activiştilor, propagandiştilor, a curvelor şi bișniţarilor, o lume din ce în ce mai coruptibilă şi mai fetidă, mai imersată în zoonoza amoralităţii generalizate, alimentând o pestă roşie contra căreia luptase o viaţă?

O clipă, însă, am tresărit. Primise, la cumpăna dintre milenii, cea mai înaltă distincţie a statului. Ordinul naţional zis „Steaua României”. Ba i se oferise aproape cel mai înalt grad, oferit de patria pe care o slujise cu totală dăruire. Cu devotament extrem. Cu devoţiune. Ce bine, mi-am zis. Iată că n-a luptat degeaba. Dar, de fapt, ce primise? Ce i s-a dat în schimbul salvgardării onoarei româneşti?

Ce i s-a dat, dacă ierarhul ex-legionar, apoi agent de influenţă comunist, care ceruse moartea lui Iuliu Maniu şi se numise Teoctist, ca patriarh, un fugitiv în timpul revoluţiei, când poliţia politică îi distrusese dosarul de urmărire, precum şi un viitor guvernator al BNR, purtând, se zice, în arhivele Securităţii, numele de cod ”Manole”, s-au văzut onoraţi cu un grad superior al aceleaşi distincţii?

Şi dacă alături de ea au fost cinstiţi şi Adrian Năstase, şi Ion Ţiriac şi patriarhul Daniel, precum şi prieteni ai generalului Pleşiţă, ca Nicolae Breban?

În faţa insultei finale, fragmentul din suflet ce ne va pleca împreună cu ea n-are de ales. Va amuţi o vreme. Ca ascultându-i scrisorile la radio. Ca împreună cu ea.