1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

FOCUS

La moartea lui Fidel Castro

La moartea unui dictator comunist ca Fidel Castro părerile sunt firește împărțite, dar politica la nivel înalt trebuie să aleagă cu claritate, nu să se complacă în echivocuri empatice.

Comentată cu o pasiune dusă până la violență în mediile private, moartea lui Fidel Castro a fost trecută sub tăcere în cercurile oficiale românești. Nu e un reproș, ci mai mult o constatare. Înregistrarea evenimentului nu a făcut parte din datoriile de protocol și ca atare lumea politică a preferat tăcerea. Dar asta spune totuși ceva și anume că noile generații de politicieni sau consilieri sunt străine de vechea logică a marii înfruntări dintre capitalism și socialism sau că cei mai vârstnici, aflați în poziții proeminente, suferă de o incompetență apatică. Sau poate se restrâng voluntar la teme subsidiare, ceea ce revine la același lucru.

Există însă cu siguranță și un adevăr în această ignorare: moartea unui bătrân revoluționar comunist, trecut de mult în legendă și prin urmare ”mort” de mai multă vreme, nu mai privește lumea de zi. Noi esticii, cel puțin, trăim, cu adevărat, în post-comunism. Iar acest prefix nu marchează o tranziție, ci o ruptură, care face lumea anterioară ininteligibilă. Străduința respectabilă a atâtor istorici și vechi combatanți pe frontul ideologic de a transmite noilor generații morala vechiului ”razboi civil” și a iluziei comuniste s-a lovit mereu de indiferență sau, în cel mai bun caz, de un zel școlăresc, căci înțelegerea nu mai era cu putință.

Într-una din cărțile sale, Alain Finkielkraut citează un pasaj din Charles Péguy care, dialogând cu un tânar, a descoperit cât de greu e să transmită semnificația trăită a Afacerii Dreyfus, evenimentul vieții sale: ”Îmi sorbea cuvintele. Se informa. Învăța. (...) Niciodată n-am mai simțit, atât de instantaneu, ca într-o străfulgerare, ce înseamnă istoria și ce prăpastie de netrecut se deschide între evenimentul real și evenimentul istoric; incompatibilitatea totală, absolută, stranietatea totală, necomunicarea, incomensurabilitatea, absența, literalmente, chiar și a posibilității unei măsuri comune...”(”Memoria Zadarnică” Hasefer, 2004).

Comunismul este ”evenimentul vieții” celor care au cel puțin vârsta dictaturii castriste, dar uneori semnificația acestuia se destramă parcă și pentru ei. Am auzit de-atâtea ori pe unii sau pe alții că își doresc să uite oroarea și să pună cumva între paranteze acel segment de viață ca și cum nu le-ar fi aparținut.

Dar uitarea/ignorarea aceasta are și un tâlc ideologic. Marxizanții de la noi nu au suflat niciun cuvânt despre moartea lui Fidel Castro, ca și cum pentru ei nu ar fi existat. O condamnare ar fi fost inacceptabilă, ca o pactizare cu inamicul, iar un elogiu ar fi trecut drept o imensă eroare tactică. Pentru ca ideea comunistă să aibă un viitor este necesar ca ea să fie decuplată de experiența dictaturilor comuniste din secolul trecut: precauție care pentru stânga occidentală nu contează la fel de mult mult, dar care în Est este decisivă.

Fidel Castro a făcut, în realitate, deservicii grave noii stângi cu încăpățânarea cu care a supraviețuit prăbușirii Uniunii Sovietice, căci exemplul unei societăți mortificate, așa cum este Cuba, continua să depună o mărturie incomodă privind eșecul iluziei revoluționare. E greu să reiei tema comunistă câtă vreme comuniștii epocii revoluționare mai sunt în viață. Slavoj Žižek o spune de altfel cu maximă precizie: ”Eu fac o diferență netă între fascism și comunism. Fascismul, ca să o spunem în termenii cei mai simpli, a însemnat niște tipi răi care au promis niște lucruri rele, pe care le-au și pus în aplicare după ce au luat puterea. Comunismul însă, chiar și în ceea ce a avut mai rău, chiar și în stalinism, a fost o adevărată tragedie. Lucruri imaginate cu cele mai nobile intenții, care aveau un serios potențial emancipator, au sfârșit teribil de prost. Și de aceea sper să folosim moartea lui Castro ca pe un îndemn de a reflecta la ceea ce a mers rău și la cum ar putea merge mai bine.” (interviu RT, 27 noiembrie 2016)

Iată de ce, în ciuda caracterului său inactual, subiectul morții lui Fidel Castro nu poate fi ignorat, nici atunci când e trecut sub tăcere. În ciuda notorietății unor autori, comunismul este o ipoteză periferică care aleargă pe o pistă din afara câmpului nostru vizual și ale cărui avansuri ar putea, la un moment dat, să ne ia prin surprindere, mai ales dacă vor ști să se deghizeze ca să nu fie recunoscute.

În orice caz este neliniștitor pentru noi elogiul pe care i-l aduce lui Fidel Castro, Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe: ”Aflând vestea dispariției lui Comandante Fidel Castro, țin mai întâi să exprim cele mai sincere condoleanțe fratelui său Raul și pritenilor săi. Fidel Castro a fost un om cu convingeri puternice și o figură de dimensiuni istorice” (https://eeas.europa.eu/).

Nu are rost să comparăm stilul acestui comunicat plin de ”tandrețe” diplomatică cu cel al noului președinte al SUA, Donald Trump, căci, și fără contrast, el pare traversat de un curent subteran de simpatie și adeziune. Dar nici comparația cu președintele Putin nu i-ar prii, căci acesta are motive să fie recunoscător Cubei pentru loialitatea ei de mai bine de o jumătate de secol.

Faptul că un politician cu aceste simpatii, care aproape că nu mai sunt ascunse, conduce Afacerile Externe aruncă inevitabil asupra întregului proiect al Uniunii o lumină îndoielnică. Și nu mai puțin decepționant este că guvernul României tace discret și ”subsidiar”.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti