La final de campanie americană

Se mai poate oare analiza calm şi imparţial o campanie electorală americană mai tensionată, mai discordantă şi mai puternic generatoare de vrajbă decât mai toate care s-au derulat peste ocean de la Războiul Civil încoace?

Pare greu, de vreme ce partizanii celor doi candidaţi se exersează pe moment în afurisiri mutuale. În anatemizarea adversarilor politici, în ostracizări, osândiri,  expulzări şi excomunicări ale tuturor celor care nu se lasă convinşi. Ideea lor, afină exclusivismelor totalitare, e că e împotriva noastră cine nu e, ferm, cu noi.

Or, dacă e ca democraţia să mai aibă o şansă, e bine ca patimile să nu fie doar eliminate din analize, ci şi ţinute peste tot în frâu. Prima întrebare pe care cei pe bună dreptate alarmaţi de starea democraţiei americane ar trebui să şi-o pună, înaintea scrutinului decisiv de marţi, se referă la starea presei de peste ocean. La modul în parte dezastruos în care segmente substanţiale din presa americană şi europeană au reflectat campania electorală. În context, nu e vorba doar de exploatarea foarte discutabilă a ezitărilor, interpretate ca politic motivate şi, deci, de asemenea, controversate, ale poliţiei federale FBI, în chestiunea erorilor săvârşite de Hillary Clinton în utilizarea ilegală a serverului ei particular de email. Precum şi, mai grav, în îngreunarea elucidării acestei afaceri.

În chestiune, dincolo de Clinton, de clasa politică şi de aparatul de justiţie subordonat administraţiei Obama e, nu în ultimul rând, autogestiunea televiziunilor şi formatorilor de opinie. A celor care, de-a lungul întregii campanii, şi-au concentrat artileria grea asupra defectelor multiple ale personalităţii candidatului republican, scutind-o în schimb pe fosta first lady de întrebări încuietoare. Divulgări de ultim moment par a sugera că  televiziuni cu mare greutate, ca CNN, au colaborat direct, în scopul punerii în dificultate a candidatului republican, cu conducerea partidului democrat. Aceste chestiuni nu vor deveni academice după scrutinul de marţi.

Căci toate aceste neajunsuri sunt simptomatice. Ele sunt edificatoare pentru sindromul neîncrederii unei enorme părţi a electoratului, nu doar în guvern, clasa politică şi elitele ei, ci şi în "a patra putere" şi deci în "sistem", luat în integralitatea lui. Tocmai această mefienţă generalizată, de care a profitat nu doar campania lui Trump, ci şi cea a populistului de stânga Sanders, învins cu maxime dificultăţi în alegerile preliminare, a accelerat în fond, degenerarea procesului politic. La rândul ei, atrofierea fără egal a caracterului democratic al acestui proces explică de ce doi dintre cei mai detestaţi candidaţi din istoria SUA au ajuns să se confrunte pentru preşedinţie.

Aceeaşi neîncredere, coroborată cu sondaje care, în majoritatea lor, evidenţiază caracterul cap la cap al cursei în statele decisive, precum şi analogiile furnizate de alte campanii electorale derulate în Europa, în ultima vreme, sugerează probabilitatea unei victorii a lui Donald Trump. Căci, în vreme ce în confruntări clasice între stânga şi dreapta, cetăţenii intervievaţi de sociologi tind să-şi afirme deschis opţiunile, cu totul altfel reacţionează ei în faze de puternică discordie ideologică şi populism clamând că s-ar situa deasupra clivajului stânga-dreapta. Căci ori de câte ori elita e contestată populist şi îşi descalifică, în reacţie, adversarii, declarându-i nu doar flagrant ineligibili ci şi periculoşi la maximum, spre a exploata frica de viitor a electoratului, mulţi alegători tind să-şi ascundă opiniile, să-şi escamoteze eficient intenţiile de vot iar, în spaţiul anglo-saxon, să-şi manifeste, la urne, îndărătnicia.   

Indiferent însă cine va învinge, prima misiune şi, poate cea mai dificilă a câştigătorului, va fi promovarea unei ample reconcilieri, în absenţa căreia clivajul american se va adânci iremediabil cu probabile consecinţe negative de proporţii pentru întreaga lume liberă. Această reconciliere, evident, nu  priveşte doar America. Nu e un secret că, dacă scrutinul ar avea loc în vestul Europei, Hillary Clinton l-ar câştiga detaşat. La fel de evident e că, dacă esteuropenii ar fi chemaţi să aleagă, s-ar impune, probabil, Trump. Dezbinarea afectează însă şi electoratele occidentale, din Grecia şi până în Spania, din Austria şi până în Scandinavia, din Germania şi până în Regatul Unit. Altfel nu s-ar fi ajuns nici la Brexit, nici la succesele electorale ale extremei stângi în Spania şi Grecia, ale celei drepte în Austria şi nordul continentului, ale Alternativei pentru Germania în varii regiuni ale Republicii Federale.

Or, e greu de crezut că i se poate încredinţa misiunea iertării păcatelor candidatului republican. De vreme ce e o personalitate imprevizibilă, inconsistentă, deficitar dotată intelectual şi, probabil, resentimentară, dacă nu şi autoritar-extremistă, care se vede plasată pe creasta unui val revoluţionar, cum să fie, oare, tocmai Trump în stare să-şi asume reconcilierea? Şi cum să i se ceară unui „revoluţionar” victorios s-o ducă la bun sfârşit? Împăcarea ar implica majore concesii, precedate de o analiză obiectivă, onestă şi tranşantă a derapajului istoric prin care trec, pe moment, democraţiile şi elitele lor, şi urmată de ample reforme. Iată de ce, dincolo de opţiunile politice externe ale candidaţilor, pare preferabilă, la prima vedere, o victorie a democratei Clinton. 

Temele de meditaţie postelectorală vor fi, oricum, extrem de grele. Ele vor include deopotrivă ameliorarea deficitarului peisaj mediatic, readucerea pe linia de plutire axiologică a mişcărilor conservatoare, întărirea instituţională a statelor de drept, reformarea NATO şi UE, precum şi consolidarea punţilor transatlantice. Doar astfel de urgente reforme, rectificări şi prefaceri ar putea împiedica pe viitor noi şi tot mai grave deraieri în populism, autoritarism şi chiar în dictatură şi totalitarism pe model turcesc.

E ascensiunea lui Trump, în siajul unei globalizări inadecvat derulate, semn că liberalismul, ca sistem, ar fi pe ducă, aşa cum sugerează un elocvent eseu publicat recent în New Yorker de profesorul israelian Yuval Noah Harari? Ne aflăm în faţa unei ere cu totul noi, aşa cum s-a aflat omenirea în pragul primului război mondial, ori în faza trecerii la cârmă a lui Hitler? Posibil, dar improbabil. Dramatizarea excesivă a momentului face parte din strategiile ambelor tabere americane. Cât timp nu derapează ajungând să frizeze contrariul său, liberalismul e singurul sistem şi eficient şi etic. O afirmă experienţa. Şi o intuiesc chiar şi mulţi din cei ce-l recuză.     

Autor: Petre M. Iancu