1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

La dispariţia Elenei Bonner

Nu mai ştim încotro? Ne apucă disperarea când realizăm ce figuri dubioase moralmente s-au văzut propulsate, politic, printre cele din fruntea bucatelor?

Elena Bonner ridcând, în 1975, la Oslo, Nobelul pentru Pace, decernat soţului ei, Andrei Saharovpixel

Elena Bonner ridcând, în 1975, la Oslo, Nobelul pentru Pace, decernat soţului ei, Andrei Saharov

Ne ia deznădejdea când vedem ce siniştri indivizi ni se oferă ca alternative din partea unei opoziţii de stânga care are pretenţia de a conduce, dar nu şi-a măturat propria ogradă, plină încă de osemintele unui trecut neasumat?

Pe când era comunistă, cu zecile ei de milioane de cadavre ucise în Gulag şi cu miile şi zecile de mii de la Canal mai duhnea încă pregnant a moarte şi post-stalinism, iar KGB-ul, STASI şi Securitatea se pregăteau să facă noi victime, o femeie îşi refuza dreptul la dezabuzare. Era Elena Bonner, cea a cărei demnitate, tenacitate şi perseverenţă în vitejie avea să-l învingă pe ultimul şef de stat sovietic, pe nume Gorbaciov. Cel care, în 1986, o chema la telefon pe ea şi pe bărbatul ei, în exilul lor din Gorki, spre a le comunica personal ridicarea interdicţiei de a locui la Moscova, oraşul, din care, la ordinele regimului comunist, fuseseră maziliţi. Era femeia intrată în eternitate la 18 iunie, la Boston, în SUA, oraşul în care au emigrat copiii ei.

Deşi lăsată orfană, de către Stalin, care, pe când era adolescentă, îi asasinase tatăl şi îi trimisese mama în robia siberiană, femeia născută în Turkmenistan, în 1923, dintr-un comunist armean şi o evreică nu şi-a oferit mai niciodată răgazuri, pauze, odihnă.

S-a aruncat cu trup şi suflet, ca soră de caritate, în încleştarea contra naziştilor, în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind grav rănită în Leningradul blocat.

Şi-a încheiat ulterior studiile de medicină, a început să se ocupe de copii, ca medic pediatru. Apoi a ieşit în arenă. S-a apucat să sfideze puterea kaghebistă, să-i înfrunte pe torţionari. A făcut-o cu asemenea intensitate, într-un răstimp atât de îndelungat încât a lupta pentru demnitatea umană, pentru respectarea drepturilor civice fundamentale a devenit a doua ei natură.

Încurajată de liberalizarea instaurată odată cu venirea la putere a lui Hruşciov, intrase, vremelnic, în partidul comunist. Odată cu invazia sovietică în Cehoslovacia, se dumirise însă, definitiv, că un sistem bolşevic rămâne inuman indiferent de personalitatea instalată la cârma regimului.

A ieşit val-vârtej din partidul, la care a adera, „a fost”, după cum avea să sublinieze Elena Bonner, „cea mai mare greşeală a mea”. Dar nici atunci nu s-a lăsat pradă melancoliei, nu şi-a permis captivitatea în auto-compătimire şi depresie.

Elena Bonner şi Andrei Saharov împotriva torturii sovietice

L-a cunoscut în anii 70 pe fizicianul Andrei Saharov. Alături de genialul om de ştiinţă, părintele bombei atomice sovietice, a avut extraordinarul bun simţ de a renunţa la imensul confort pe care cuplul l-ar fi putut avea. Şi s-a distins prin curajul de a milita în pofida tuturor riscurilor personale, cu totală dăruire - nu doar pentru o libertate abstractă, ci pentru oameni ameninţaţi. Aşa cum alţii îşi iau micul dejun, se spală pe dinţi, muncesc, se iubesc, ori fac o plimbare cu maşina, ea lua apărarea unor fiinţe în carne şi oase - se zbătea zi de zi în „Comitetul Helsinki”, şi în „Memorial”, pentru cauza tuturor celor oprimaţi, călcaţi în picioare, torturaţi, întemniţaţi de regimul sovietic.

Le-a fost alături victimelor. Le-a fost alături lor şi familiilor lor, asumându-şi cruzimea vindictei unui regim cu atât mai agresiv cu cât, în timp ce dispreţuia masele în numele căruia se instaurase, se temea crunt de curajul celor câţiva disidenţi.

Puţini la număr, firavi, schingiuiţi în clinici psihiatrice, în lagărele fără număr ale Gulagului pentru că îndrăzniseră să critice regimul, să ceară libertate, să înveţe limbi interzise ca ebraica ori să solicite dreptul lor şi-al altora de a emigra, aceşti oameni ştiau că nu sunt singuri. Ştiau că se pot bizui pe ajutorul cuplului Elena Bonner - Andrei Saharov, cele două spirite puternice, unite întru libertate, cele două conştiinţe, despărţite de moartea lui, în 1989, pe care, în ciuda represiunii, comuniştii nu le-au putut nicicând îngenunchea.

Ori de câte ori mă întristează spectacolele degradante ale unor ciocniri massmediatizate între auto-desemnaţi "rezistenţi prin cultură" şi cei ce-i pun la punct pentru că n-ar fi făcut destul întru edificarea unei societăţi violate bestial de regimul comunist, îmi amintesc de câteva mari conştiinţe. De oameni ca Elena Bonner.

Tot pe ea o văd cu ochii minţii când mă cuprinde durerea descoperind pe la televiziuni sau pe Internet câte un disident, ce-i drept real, căruia însă propriul trecut nu-i mai ajunge. Care deraiază ori profită de statutul său, ca să-şi anexeze nume ilustre, atribuindu-şi prezumtive prietenii cu personalităţi faimoase spre a străluci nu doar pe barba sa, ci şi graţie renumelui altora.

La nordul busolei mele se află ea şi el. El este Andrei Saharov. Iar ea, Elena Bonner. D-zeu să-i odihnească.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Drăghicescu