1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

La ce bun un muzeu ”frumos” al comunismului?

Un muzeu care își va propune să menajeze susceptibilitățile și să fie atrăgător și ”vizitabil”, pe gustul celor care nu știu oricum la ce să se aștepte, nu merită să fie făcut.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) a organizat recent un workshop intitulat sugestiv ”Pledoarie pentru un Muzeu al Comunismului în România”. Alături de gazde au participat profesioniști din Anglia, Germania, Letonia, Polonia și Slovenia, care au fost invitați să-și prezinte propriile viziuni în materie de expunere muzeală. Evident, opiniile au fost diferite și uneori divergente, dar dezbaterea în sine a subliniat nevoia ca orice inițiativă să găsească în prealabil o viziune coerentă, căci, așa cum spunea unul dintre participanți, ”un muzeu nu e doar o colecție de obiecte”. (”Dreptul la memorie”, 29 iunie 2015, rev. 22)

Subiectul nu e simplu și, așa cum ne amintim, a stârnit controverse chiar mai înainte de a fi fost bine formulat. Prin urmare nu putem trata problema pe larg, dar dorim totuși să-i prevenim pe cei interesați de riscurile unei erori monumentale. În textul introductiv din Suplimentul revistei 22, Irina Hasnaș-Hubbard enumeră principalele concluzii ale dezbaterii și semnalează, pe primul loc, aceste învățăminte: ”1. Să se facă o evaluare a temei și a publicului înainte de începerea unui proiect mare, astfel încât comunitatea să simtă că acel muzeu este făcut pentru ea. Publicul tânăr, care nu cunoaște epoca, trebuie să vadă în muzeu și ce era atrăgător în acea epocă pentru unii cetățeni (să nu se vorbească numai despre orori).”

De fapt este exact acel tip de sfat care ar fi trebuit lăsat, cu discreție, deoparte. Alegând acest drum, descrierea comunismului ar deveni ”nuanțată” și ”relativizantă”, ba mai mult chiar, în anumite secvențe ale sale, poate chiar ”seducătoare”. Am vedea, în cele din urmă, că perioada comunistă va fi fost una ca oricare alta, cu fațete pozitive și negative. Dar dacă acceptăm această perspectivă, de ce am mai dori în mod special un muzeu al comunismului? De ce nu am face și un muzeu al interbelicului și al secolului al XIX-lea și așa mai departe. Ba, poate abia așa, comunismul ar putea fi prezentat ”obiectiv”, fără îngroșări ideologice, căci, plasat în panorama mai largă a istoriei, s-ar dezvălui mai bine pe sine.

Adevărul e că cine propune o perspectivă relativizantă (una care ”să nu vorbească numai despre orori”) contestă implicit rațiunile pentru care s-ar crea un muzeu al comunismului. Nu are sens să institui un spațiu simbolic dedicat, dacă nu ai în vedere o realitate excepțională, una care pretinde să fie mereu evocată, un fapt definitoriu pentru destinul nostru istoric, ceva care, în fine, iese din serie. Un muzeu al comunismului nu are sens decât ca expunere a excepției sau a esenței, altfel ar deveni o sală oarecare dintr-un mai vast muzeu de istorie. Atunci când Horia Bernea creea un Muzeu al Țăranului, el nu avea în vedere o realitate istorică, ci una metafizică, el căuta să prindă în formă anistoricul, esența unui mod de viață. De aceea urmașii săi la conducerea instituției l-au trădat grav, introducând elemente de sociologie a ruralității recente.

Teoretic vorbind, ar fi posibil un muzeu al comunismului și din perspectivă comunistă, ca memento al unei tentative ratate și ca avertisment pentru militanții viitorului. Admițând ipoteza progresului continuu al societății umane și avansul egalității sociale, revoluția comunistă din secolul al XX-lea ar putea fi privită ca aparatele de zbor primitive, dezmembrate în prăbușiri tragice. Secolul 20 ar fi, așadar, secolul precursorilor care ar pretinde un memorial dedicat.Vreau doar să arăt că, indiferent de perspectiva aleasă (eroare tragică, întreprindere criminală, tentativă eroică sau anticipare a unei izbânzi viitoare), un muzeu nu se justifică decât prin învestirea obiectului său cu o semnificație specială. Or, a vorbi de comunism ca perioadă istorică ”controversată” cu erori grave, dar și cu aspecte seducătoare, anulează pur și simplu motivele pentru care un spațiu expozițional special dedicat ar fi necesar.

Pasajul citat mai sus mai conține o eroare cel puțin la fel de enormă. Un muzeu ar trebui - se mai spune acolo - să vină în întâmpinarea publicului său și să-i confirme întrucâtva așteptările: ”comunitatea să simtă că acel muzeu este făcut pentru ea.” Cu siguranță, dacă ar fi vorba de un parc de distracții sau de un spațiu utilitar, așa ar trebui să se întâmple. Dar, în cazul acesta, muzeul ar trebui, dimpotrivă, să contrazică toate aștepările și să șocheze toate ignoranțele, să-l scoată pe vizitator din ambianța ”normalității” și să-l așeze în fața unei perspective cu totul insolite. Un muzeu care își va propune să menajeze susceptibilitățile și să fie atrăgător și ”vizitabil”, pe gustul celor care nu știu oricum la ce să se aștepte, nu merită să fie făcut.