1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

La ce bun jubileele ?

Fără să fi fost "strictu sensu " contemporani , Wolfgang Amadeus Mozart şi Heinrich Heine s-au întîlnit în această iarnă şi rămîn împreună de-a lungul întregului an în rafturile librăriilor şi în programele jubiliare.

Heinrich Heine de la a cărui moarte s-au împlinit la 17 februarie 150 de ani

Heinrich Heine de la a cărui moarte s-au împlinit la 17 februarie 150 de ani

Pe 27 ianuarie s-au împlinit 250 de ani de la naşterea celui dintîi , pe 17 februarie, 150 de ani de la moartea celui de-al doilea. Pe ambii îi leagă poate , dincolo de aleatoria numerologie jubiliară şi de inflaţia manifestărilor de tot felul legate mai ales de biografia lor, unele calităţi transcendente ale operei, în pofida codurilor ei diferite de expresie. Afirmaţia rămîne valabilă într-un registru limitat: cel al corespondenţelor baudelairiene , la nivelul emoţional al receptării: încîntare , uimire şi plăcere , senzaţia de a intui dinainte ceea ce urmează fără ca factorul surpriză să-şi piardă cîtuşi de puţin din intensitate. Pe scurt nici un minut de plictiseală, ascultîndu-l pe Mozart sau citindu-l pe Heine. Apropierile conjecturale dintre cei doi par a se opri aici nu înainte de a le adăuga totuşi un mic „supliment” prozodic:în textele din perioada maturităţii , germanistul Wilhelm Solms întîlneşte o asonanţă de-a dreptul obraznică : „Philozopf” rimînd cu „Hirsetopf” şi ... surpriză! „Mozart” cu „Rotznas” . La care s-ar mai putea adăuga un element comun: muzica. Heine era meloman, semna pertinente cronici muzicale, iar celebrul volum „Buch der Lieder” a inspirat vreo 3000 de compozitori soldîndu-se astfel cu circa ... 8000 de lieduri, majoritatea intrate în uitare...nu însă şi „Loreley”!

Mozart rămîne indiscutabil mai mediatizabil decît Heinrich Heine (în pofida accesibilităţii textelor sale) şi de aceea, oricît de intens şi festiv ar fi atestat „geniul „ său în împrejurarea dată, doar revenirea la operă poate da întreaga măsură a modernităţii concepţiei pe care a avut-o despre „scriitură” , refuzînd să separe maniheist jurnalismul de beletristică, să accepte ideea că publicistica alterează stilul literar , să îmbrăţişeze prejudecata că un autor de texte comice ar fi incapabil să abordeze, la fel de bine, temele grave.

In prefaţa celei de-a treia ediţii a celebrei „Buch der Lieder” (un bestseller al secolului al XIX-lea ) , Heine mărturiseşte că „ştie de-acum” că te poţi „apuca” de orice în lume dacă dispui de „mănuşile” potrivite. În „Memorii” pomeneşte ce spaime îi trezea mamei sale , ambiţioasa Betty, ideea ca el să ajungă poet, acesta fiind cel mai rău lucru care i s-ar fi putut întîmpla. Iată şi de ce: noţiunile care se leagă de numele, de meseria de poet, nu erau deloc onorante, poetul trecea drept un pîrlit care scria la comandă versuri de ocazie pentru a sfîrşi lamentabil într-un ospiciu. Heinrich Heine şi-a cîştigat existenţa din scris, articolele sale publicate în ziare au fost cel mai bine plătite după tarifele vremii .Autorul a aplicat un management inteligent producţiei sale beletristice dar mai ales publicistice, adunată periodic în volume, reeditate încă în timpul vieţii

A fost un om de lume, a călătorit mult, a frecventat saloanele mondene şi literare , casele unor miniştri şi bancheri, i-a cunsocut personal pe Balzac, Dumas, Chopin , Liszt, şi chiar pe bătrînul...Goethe. Spirit universalist, a iubit Germania , criticîndu-i fără menajamente metehnele.I-a plăcut să se amestece în dispute naţionaliste, nu s-a temut să emită judecăţi globale despre neamurile pămîntului: pe englezi i-a considerat „ creaţi de Dumnezeu într-un moment de furie” , pe americani o naţiune a cărui „unic , atotputernic Dumnezeu este banul”. Intrevedea în iudaism întruparea principiului aristocraţiei –evreii fiind dintre toţi copiii Domnului , preferaţii iar în creştinism – expresia principiului democraţiei , a unui Dumnezeu care a creat totul domnind peste toate, care-i iubeşte la fel pe toţi protejînd deopotrivă toate ţinuturile lumii, un Dumnezeu care nu mai este naţional ci universal ( 0 concepţie aproape globalistă! ).

Heine şi-a plasat cu virtuozitate insolenţele inteligent-provocatoare în presa vremii, atenuîndu-le virulenţa prin erudiţie, un fin spirit analitic şi iscusite piruete ironice.Si - a mai izbutit, atît în publicistică cît şi în poezie şi proză - să deznoade şireturile corsetului ce ţinea înţepenită limba germană, în chiar răstimpul în care se răfuia cu cîţiva din contemporanii săi :Ludwig Börne (şi el un evreu convertit) August von Platten, cu romanticii suabi printre care se numărau Nikolaus Lenau Lenau şi Karl Mayer, ( imortalizat în „Atta Troll” şi în „Poveste de iarnă”) . Pamfletele lui Heine au devenit antologice şi au făcut să curgă multă cerneală, inclusiv psihanalitică, în posteritate.

Abordarea operei sale se produce din cele mai neaşteptate şi ex-centrice direcţii în acest an jubiliar. „Germania –o poveste de iarnă” , jurnalul de călătorie în versuri în care reveria, observaţia atentă, descrierile, efuziunile lirice şi poantele sunt turnate într-o versificaţie mereu schimbătoare, părînd a suferi de pe urma hurducăturilor poştalionului pe drumurile desfundate ale vremii - se poate transforma într-o aventură literar-turistică.O publicaţie de librărie face acest experiment, propunînd cititorului o călătorie cu trenul superrapid azi, inclusiv cu popasurile la hanurile frecventate de autor, la vremea lui. Prioritatea acordată coloritului local în această nouă înscenare a poemului - reportaj , ocultează însă tocmai elementele de conţinut ale textului original, dintre care unele şi-au păstrat inalterată valabilitatea pînă azi. Într-o lume mondializată, nomadizată ca cea de azi, ne-statornicia, neastîmpărul intelectual al lui Heinrich Heine, veşnicul călător, chinuit de drame identitare, devin emblematice. Deloc întîmplător, în recent publicatul volum „Cazul Heine” (Der Fall Heine DVA) Marcel Reich –Ranicki consideră că autorul a putut anula clivajul dintre artă şi realitate.In schimb Heine a plasat în relaţii de opoziţie estetica şi morala consideră Fritz Raddatz, un alt reputat critic german , într-un eseu publicat în presă, în avanpremiera jubileului, atribuindu-i autorului aniversat şi meritul de a fi instituţionalizat avant la lettre ironia , specifică abia esteticii secolului XX în literatura germană .

Pe scurt – decretează azi cu toată convingerea şi cu nenumărate probe la dosar cunoscătorii şi exegeţii operei sale - Heinrich Heine a fost într atît de modern încît îl putem considera pe drept cuvînt precursorul şi contemporanul nostru.

  • Data 18.02.2006
  • Autoare/Autor Rodica Binder
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2ro
  • Data 18.02.2006
  • Autoare/Autor Rodica Binder
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2ro