1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

La catafalcul politicii externe româneşti

Mai are România interese externe proprii? Pare că nu, fiindcă diplomaţia Bucureştilor oferă o pilduitoare mostră de autism. Ea pare mută, în criză şi grav dezorganizată, după trei ani de catastrofal pontism...

Şefii diplomaţiei română şi moldoveană, Bogdan Aurescu şi Natalia Gherman

Şefii diplomaţiei română şi moldoveană, Bogdan Aurescu şi Natalia Gherman

Corupţia, nelibertatea presei şi o schimbare la cârmă, serios minată de absenţa legitimităţii democratice, o legitimitate pe care doar alegerile anticipate o pot furniza, pun ţara în pericol din interior. Iar Rusia neoimperială o periclitează din afară.

Încât România e ameninţată din diverse părţi. Iar Republica Moldova şi mai şi, de vreme ce Transnistria e pe cale să fie atrasă în conflictul ruso-ucrainean şi prea mulţi basarabeni s-au lăsat ispitiţi de Moscova să părăsească drumul european.

Estimp, la vest se întinde o Europă în degringoladă şi lovită, ca atare, de cecitate, care nu pare să ştie încotro să-şi îndrepte, prioritar, atenţia. Tendinţele centrifugale ce riscă s-o facă ferfeniţă de la margini către centru s-au înteţit notabil.

Nici invers, centripetal, nu-i merge cine ştie ce. Îi bat la porţi mase de refugiaţi, în timp ce, în interior, un islamism terorist debordant a însângerat, de pildă, Franţa, cea foarte corectă politic. O chinuie peren pe de o parte, la periferie, o Grecie iresponsabilă , iar pe de alta, nevoia de reforme cerute de finlandezi, ori de englezii ce se pregătesc de „brexit”, o ieşire din scenă care, indiscutabil, altfel decât "grexit", ar fi spre certa pagubă a Uniunii.

Europa mai posedă un mare număr de cetăţeni tentaţi de antiamericanism, precum şi vaste zone pradă xenofobiei şi populismului. Last but not least se luptă cu un premier ungur, Orban, alunecând vizibil în capcana tot mai popularilor extremişti din Jobbik.

În reacţie la toate acestea, diplomaţia Bucureştilor oferă o pilduitoare mostră de autism. De ce oare să ne deranjăm, să facem un efort mai amplu, când ne putem izola comod şi-avem la dispoziţie confortabila politică a struţului? Ea pare, deci, adesea mută, în criză şi-n cel mai bun caz grav dezorganizată. Oscilează periculos, iată, între est şi vest, între prezenţa insolită a premierului suspendat Ponta la Baku şi alianţele occidentale, între interesele proprii, perpetuu neglijate, ori înţelese foarte aproximativ şi veşnica ispită de a-i lăsa pe alţii să-i facă politica externă.

A o articula, susţine şi promova pe cea mai convenabilă naţiunii le-a părut, pesemne, mai tuturor miniştrilor de externe ai României postcomuniste o idee năstruşnică, prea temerară, prea exagerată şi îndrăzneaţă ca să şi-o asume. Iar Bogdan Aurescu nu-mi pare a face vreo excepţie.

Încât la trei ani de la accesul la putere al mitomanului „mândru” că este român şi la două săptămâni de la intempestiva fugă din ţară a fiului spiritual al nepotului mătuşii Tamara, politica externă românească e minunată. E mirifică. „E admirabilă…sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”... Când nu se suprapune cu vorba unui înaintaş vestit. Ce zice, potrivit lui nenea Iancu, "nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România mea... Progresul, stimabile, progresul! În zadar, veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică..".

Geniala politică externă a ultimilor trei ani a început apoteotic, sub Ponta, cu amicul său care negase Holocaustul şi cu un turnător al Securităţii pus pe post de şef al diplomaţiei, etalându-şi fără jenă kremlinofilia. Se încheie, iată, mai jalnic decât se putea imagina. Se sfârşeşte cu refugierea şefului guvernului. Cu fuga lui din ţară, fie şi vremelnică, într-un stat islamist, condus de un lider dictatorial. Unul care, urmărit pentru corupţie, a desfiinţat sâmburele viu al unor instituţii cheie, a demis poliţişti şi magistraţi cu sutele şi miile, distrugând sistematic independenţa justiţiei ţării sale.

Această destinaţie mi se pare nu doar nostimă, ci semnificativă. E tipică pentru şeful, prietenul şi aliatul unui "nu avem puterea până nu controlăm şi justiţia", al unui colonel Dogaru, al unor Marga, Corlăţean şi Aurescu. Se potriveşte mănuşă "doctorului" care, izvorât cu plagiat cu tot din spuma României ceauşisto-securiste, exhiba mândru pe tricou simbolul Che Guevara. Îi şade chiar perfect insului care a regizat puciul din 2012 şi a patronat marţea neagră, precum şi reeditările ei.

Se putea simţi el bine într-o democraţie autentică şi un stat de drept sadea? Haida de. Să fim serioşi. Ci doar ţări ca Rusia, China comunistă sau Turcia îi pot oferi lui Ponta cadrul odihnitor şi relaxant adecvat însănătoşirii sale. Şi să nu se obiecteze că Turcia e stat NATO. Formal este, desigur. Dar mai există oare NATO în Turcia? Sau altfel spus: să mai existe oare în statul edificat de Erdogan valorile pe care Alianţa Nord-Atlantică şi-a propus odată să le apere?

Din unghiul intereselor românilor, care mi se par congruente cu ale lumii libere şi implicit cu bune raporturi transatlantice, revenirea la cârma SIE a lui MRU este, incontestabil, salutară. Dar suficient, acest demers, cu siguranţă nu e, de vreme ce, oricât de eficiente ar fi, serviciile secrete nu pot înlocui diplomaţia, ori face politica externă. Care, în România, nu e doar în atribuţia guvernului sau a ministrului, ci, nu în ultimul rând, a preşedintelui.

Imperativ e, prin urmare, ca politica externă românească să se vadă sculată definitiv din morţi. Şi izbăvită de soarta de a pendula perpetuu, conform vorbei lui Bellu Zilber, precum comunismul dâmboviţean. În speţă, între Stalin şi Caragiale.