La catafalcul dreptăţii | România | DW | 20.12.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

La catafalcul dreptăţii

Ce-i face pe români să emigreze în masă? Doar neajunsurile economice? Şi care e distanţa dintre ei şi o patrie complet distrusă? Dar până la una paradisiacă? Oare ce-ar trebui să facă spre a o construi? 

Pe românii rămaşi orfani de regele lor mare îi desparte o distanţă aproximativ egală de un pământ natal pe cale de a deveni infernal, de care să-şi ia, în continuare, adio, mai bucuroşi poate, chiar, decât până acum, şi de un stat care să reprezinte visul oricărui cetăţean demn, neatârnat şi prosper.

E ca distanţa dintre arătătorul Creatorului şi degetul primului om, aşa cum îi zugrăveşte fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină. Pare, să admitem, infimă. Ce măsoară ea? Diferenţa dintre dreptate şi nedreptate. Ca şi pe cea dintre o patrie iubită şi alta, faţă de ai cărei oameni şi justiţie suntem indiferenţi. Din pricina ei am ajuns ca, la 28 de ani de la revoluţie, să asistăm aparent neputincioşi la contrarevoluţia PSD, dată sub forma unui puci parlamentar prin care noua elită boierească îşi bate joc nu doar de justiţia românească, făcând-o zob, ci de întreaga suflare a ţării şi de aliaţii ei occidentali.

Din cauza ei ţara se află, virtual, în căderea liberă a involuţiei spre decembrie 89 şi spre un conflict potenţial fratricid. Or, ceea ce deprimă poate cel mai zdravăn la zavera fratricidă dintre Cain şi Abel e faptul că niciunul din fiii lui Adam nu s-a arătat la înălţime. Nici victima, al cărei sânge vărsat şi, un timp, nerăzbunat, striga din pământ. Căci s-a mulţumit cu ofrandele şi s-a bucurat de ţuica şi sarmalele ei, uitând că ar face bine să ceară şi să facă, pe cât posibil, dreptate fratelui ei năpăstuit.   

Câteva răspunsuri evidente se înghesuie în replică la întrebările privind sursele răului românesc actual, materializat în modificările legilor justiţiei şi ale codului penal, care ameninţă să lase ţara pradă mafiei economico-politice şi asasinilor, violatorilor şi hoţilor, vidând-o de partea cea mai educată, activă, energică şi dinamică a populaţiei sale. 

Prima explicaţie a uimitoarei puteri a insolentei grupări Dragnea-Tăriceanu-Iordache-Nicolae-Nicolicea, nu rezidă numai în prostia şi lăcomia alegătorilor, manifestate în acceptarea unor mincinoase promisiuni electorale. Nici exclusiv în lehamitea politică afişată de absenteişti în decembrie trecut. Căci multe electorate acceptă mai mereu, cu bucurie, ori tacit, cele mai absurde făgăduieli politicianiste.

Lecţia ascensiunii ei nu se găseşte doar în absenţa elanului protestatar al românilor, care au ieşit cu sutele de mii în stradă, la începutul acestui an şi în incapacitatea lor de a se uni şi acţiona politic, ori în prostia şi duplicitatea Evropei (care, loalaltă cu lenea şi relativismul ei) există, din păcate, din plin. Ci în lipsa unei dreptăţi elementare. Şi a lustraţiei.

De ambele ar fi avut nevoie ca de aer societatea românească, după 1989. În cauză e nepedepsirea şi neîndepărtarea din viaţa publică a securiştilor şi nomenclaturiştilor, a ipocriţilor şi duplicitarilor, precum şi tolerarea formării unei elite politice dominate de foşti turnători, poliţişti politici, ori delincvenţi şi criminali sadea, care, alături de prea puţini ex-disidenţi autentici, eliminaţi rapid din prim plan, au populat în veselie primele organizaţii gen CPUN, CFSN, etc.

S-au înfruptat hulpav din ciolanul puterii încă de la prima oră a României postcomuniste inşi cu ascensiuni şi cariere vertiginoase, ca Gelu Voican Voiculescu. Ori Ioan Mircea Paşcu, vicepreşedinte FSN şi consilier prezidenţial între 1990-1992, când se comiteau marile crime iliesciste, un ex-răsfăţat al poliţiei politice în anii comunismului, devenit perpetuu dregător PSD-ist, etern europarlamentar şi chiar vicepreşedinte al Parlamentului European. 

Despre ambii, celebrul şi, până la un punct, credibilul Liviu Turcu, ultimul mare defector al serviciilor secrete ceauşiste, afirma că au avut ”legături cu Securitatea”.

Or, ce se întâmplă dacă un ins sângeros ca Dan Iosif execută ordinele scelerate ale unui Gelu Voican Voiculescu, aşa cum pretind martori ai turbulenţelor din decembrie 89? Sau dacă amândoi le îndeplinesc cu maximă cruzime pe ale unui Ion Iliescu, dar rămân tustrei necondamnaţi şi se văd promovaţi şi onoraţi? Nu se încurajează doborârea valorilor civilizaţiei? Nu se stimulează surparea, prin mineriade în cele mai varii forme, a edificiului oricărui stat de drept, oricât ar fi el de modest?   

Există mărturii cutremurătoare, potrivit cărora mult adulaţii „revoluţionari” şi "luptători", vai ”determinanţi” ai revoluţiei şi-au golit automatele în oameni lipsiţi de apărare din clădirea CC, spre a întreţine ficţiunea "teroriştilor" şi a-l ajuta pe Iliescu să se cramponeze de putere, după debarcarea lui Ceauşescu. Şi Dan Iosif şi Voican au fost probabil şi complicii altor crime.

Dar, în pofida ticăloşiei faptelor incriminate şi a mărturiilor care-i incriminează, aceşti inşi nu doar că nu s-au confruntat cu anchete realmente serioase şi eficiente şi nu s-au regăsit după gratii. Nu doar că n-au fost executaţi. Ci au ajuns demnitari. Ba chiar distinşi, fie şi postmortem, ca Dan Iosif, cu Ordinul Serviciul Credincios în rang de Cavaler.

Ori decoraţi ca Voican Voiculescu, beneficiar, într-o ţară plină de victime ale comunismului şi fascismului muritori de foame, al unei pensii speciale uriaşe, de luptător ”determinant”. Determinant de nedreptate, aş zice. Pe care prea mulţi au tolerat-o. Cum au acceptat, rămânând pasivi, nenumărate campanii de mistificare, discreditare şi dezinformare.

N-ar fi poate rău ca, la exact un secol de la blestemata înfiinţare a poliţiei politice bolşevice, Ceka, să ne amintim că, într-o zi de decembrie de acum fix 10 ani, s-au perindat, ca mai nou la catafalcul regelui, aceeaşi înfiorată, filistin spăşită, în lacrimi de crocodil scăldată elită politică postcomunistă. Venise la căpătâiul defunctului ucigaş Dan Iosif.

Printre demnitarii care-l omagiau atunci pe carnasierul ex-servitor al lui Ion Iliescu prin vizite îndoliate, ori depunând un număr enorm de coroane de flori s-au numărat şi Ioan Mircea Paşcu şi un anume Şerban Nicolae, campion al limbajului obscen, senator ”justiţiar”, şofer, prieten şi apărător ai marilor corupţi.  De ce au fost admise în România carierele ameţitoare ale acestor inşi? Decorarea lor? Înzestarea lor cu venituri gigantice?

De ce n-a fost revendicată sistematic pedepsirea diversiunilor şi marilor falsificări ale istoriei operate de un Sergiu Nicolaescu ori Iulian Vlad, creatorul şi profitorul, inclusiv post-mortem, al unui veritabil cult al personalităţii, ori de un Măgureanu, Stănculescu, Talpeş? A complicilor lor? De ce n-au stârnit revolte la scară naţională pătarea cu sânge a ordinelor româneşti, neosândirea lui Ion Iliescu, actualul preşedinte de onoare al PSD, precum şi  răsturnarea tuturor ierarhiilor şi axiologiilor? 

Glasul sângelui victimelor comunismului şi postcomunismului strigă din pământ, ca al lui Abel. La următoarea revoluţie e bine să fie auzit. Ca să nu mai jelim la catafalcul dreptăţii. Abia cu "toţi pentru justiţie" şi "justiţie pentru toţi" România va putea deveni o gură de rai.