1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

La catafalcul democraţiei româneşti

Au loc alegeri în România? Au loc. Sunt ele „comme il faut”? Sunt ele, aşa cum li se cere unor alegeri democratice, realmente libere, egale, secrete, corecte şi universale? Sunt. Dar funcţionează oare şi democraţia?

Alegerile nu sunt suficiente ca să garanteze democraţia. Ar mai fi nevoie de ceva. Ar fi nevoie de respectarea spiritului societăţii liberale, a legii, realităţilor şi a voinţei populare. La acest capitol al respectului faţă de valorile democraţiei, de adevăr, de lege şi faţă de naţiune, domneşte, în România, dezastrul. Motiv pentru care democraţia e moartă în coteţ.

De ce nu funcţionează democraţia românească s-a putut constata uşor, mai nou, ca şi de atâtea alte ori în ultimii câţiva ani. Întrebat prin referendum ce vrea, poporul a răspuns clar: un parlament mai suplu, unicameral.

I s-a dat opusul, aşa că dispune acum de un parlament supraponderal, plin cu neaveniţi. Dacă naţiunea ar fi fost întrebată în ce măsură vrea un for legislativ cinstit, ar fi răspuns cu siguranţă că l-ar vrea curat ca neaua. Dar are iată unul din care, ca şi din guvern, nu lipsesc nici penalii şi nici puşcăriabilii.

Dar cum să fie altfel executivul, dacă însuşi premierul a furat cuvinte şi idei şi poartă pe nedrept un titlu academic, dar procurorii, proaspăt remaniaţi la vârful lor, hotărăsc, altfel decât oamenii de ştiinţă, altfel decât realitatea empirică, vizibilă, altfel decât experţii interni şi străini, că plagiatul n-ar fi avut chipurile loc? Şi că premierul, ca atare, ar putea rămâne nepedepsit?

Să ne înţelegem: premierul ar fi avut loc de-ntors. Ar fi trebuit, în mod normal, să respecte cutumele europene şi tradiţiile lumii moderne, ale ştiinţei şi ale civilizaţiei, să-şi admită greşeala şi să renunţe la titlul academic, fără să-şi abandoneze cariera de politician.

Că n-a făcut-o, e dreptul lui. Dar că a manipulat (sau a acceptat manipularea unor) instituţii din subordine, precum Ministerul Educaţiei şi a desfiinţat (sau a permis să fie desfiinţate) instituţii precum Consiliul de Atestare a Titlurilor şi Diplomelor, doar pentru a nu i se oficializa plagiatul e intolerabil. Cum intolerabilă, într-un stat de drept, e nerespectarea dreptului la proprietate ori o justiţie care stă sluj în faţa celor prea puternici, negând realitatea şi principiul tratării egale a tuturor cetăţenilor în faţa legii.

Există însă, din nefericire, o cultură a impunităţii în România. Una care se vădeşte mai puternică decât bunul simţ, decât tradiţiile ştiinţei, democraţiei şi modernităţii. Această pseudo-cultură a făcut să nu existe o lege a lustraţiei. A facilitat apariţia şi consolidarea unei oligarhii mafiote, îmbogăţite din ce s-a jefuit de la popor şi nu i s-a retrocedat.

Aceeaşi cultură a impunităţii a generat o scenă politică şi mediatică intoxicată şi coruptă în mod obscen de foştii securişti şi turnătorii lor. A determinat venerabile formaţiuni, precum PNL, să accepte alianţe contra naturii cu un partid comunist nereformat precum şi, în rândurile lor, ba chiar printre parlamentarii proprii, a unor siniştri delatori, în timp ce autenticul spirit liberal s-a trezit marginalizat, vitregit, transformat în ruşinoasă disidenţă, numai bună de ostracizat.

Sigur, până de curând, graţie, între altele, reformelor introduse de Monica Macovei ca ministru al justiţiei, mandatului unui Daniel Morar, la cârma DNA, precum şi independenţei manifestate, o vreme, de instituţii precum ANI, CSM ori Curtea Constituţională această cultură a impunităţii a suferit un recul grav. Au putut fi condamnaţi şi câţiva dintre cei mai mari corupţi.

Dar cu o floare nu se face primăvară. Recăzută în trista vreme a NUP-urilor, România se zbate iar, vizibil, într-o democraţie grav defectă, dacă nu defunctă şi într-un autoritarism de stat mascat, aflat nu prea departe de re-întemeierea sistemului totalitar. Statul de drept nu se va restabili, iar democraţia nu va avea o şansă de a renaşte în România, câtă vreme nu se va pune capăt culturii impunităţii şi lipsei de respect atât faţă de voinţa naţiunii, cât şi faţă de valori ca adevărul, justiţia, libertatea.