1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

La arme, cetăţeni.

Sângele vicitimelor de la Bataclan strigă din pământ precum cel vărsat de Cain în illo tempore. El reclamă o luare-aminte autentică. Asaltul asupra Parisului şi reacţia optimă se cer bine înţelese şi bine cumpănite.

Bataclan, Paris

Bataclan, Paris

„La arme cetăţeni”, au intonat pe Wembley, în melodia marseillezei, englezii şi francezii veniţi să asiste la un meci de fotbal amical. Nu e puţin lucru. Dar nici Europa nu mai e ce-a fost. De vinerea trecută suntem în război.

Serios? E sigur? Dar cine suntem noi? Şi împotriva cui luptăm? De ce? O ştim cu adevărat? Şi ce să facem ca să învingem? Oamenii măcelăriţi în Bataclan, un local aflat mult timp în proprietate evreiască, ameninţat de ani de zile de islamişti pro-palestinieni, morţii din cafenele, nevinovaţii sfârtecaţi de bombe, contramandarea meciului Germania-Olanda au acţionat sirena.

Alarma a trezit Europa din somn greu. Mai tresărise continentul, în ianuarie, dar aţipise iar, după Charlie Hebdo. Acum, UE a acceptat oficial invocarea de către Franţa a clauzei de asistenţă militară mutuală din tratatul de la Lisabona. Dar nu tot ce e oficial e şi real. Anterior se speculase despre activarea articolului 5 din tratatul NATO, obligând statele membre să acţioneze în comun împotriva inamicului care a atacat o ţară aliată. Dar Parisul nu i-a vrut pe americani.

Liderul de stânga al Franţei, secondat de preşedintele Germaniei, Gauck, reacţionaseră la megatentatul de la 13 noiembrie spunând, brusc, pe nume, stării în care ne găsim, de fapt, de mult. Ambii rostiseră în clar noţiunea de „război”, cea grea de sensuri şi efecte în dreptul internaţional. Dar ce fel de conflict armat avem?

E, până una alta, un soi de nou „drole de guerre”, un război straniu, nu întru totul asumat, cel în care ne aflăm. Căci, în mod vinovat, încă n-am convenit în vest nici măcar dacă acest termen este potrivit. Dacă se poate învinge terorismul manu militari. Cum să ne definim. Dar pe duşman? Cu cine anume ne luptăm? De ce? Şi ce tactici şi strategii ar fi de aplicat ca să învingem?

Dominată de o elită de stânga, înfofolită în confort şi habarnism securitar condiţionate de alintul celor trei sferturi de veac de pace asigurate de prezenţa militară şi de umbrela nucleară americane, Europa refuză de peste un deceniu să-şi asume războiul antiterorist. Războiu în care, şi ele fără voie, au fost angrenate oficial, de jihadism sunit, din 2001, şi Statele Unite. Acceptat în primă instanţă de aliaţii NATO, purtat un timp, dar numai în Afganistan, la modul solidar, abandonat apoi, în urma oboselii şi a rupturii ivite între partenerii apuseni după invazia în Irak, războiul se transformase într-o retragere treptată, ordonată, dar prematură.

Precipitarea replierii, iluzia că terorismul islamist ar fi un fenomen sâcâitor, dar controlabil, de combătut cu ţârâita, punctual, de la igienică distanţă sigură, fără vreun sacrificiu, cu drone, mijloace poliţieneşti şi o aproximativă supravghere a comunicaţiilor, iată cum le zice naşilor atrocităţilor actuale. Ele implică şi cele care îndoliază cotidian lumea a treia, din Nigeria şi până în Pakistan şi Bangladeş, India sau Filipine. E o agresiune asupra noastră a tuturor, noi fiind oamenii „care iubesc viaţa, nu moartea”, după cum afirmă jihadiştii. Nu în ultimul rând e un asalt asupra musulmanilor, dar, înainte de orice, asupra libertăţii, asupra civilizaţiei noastre, care se întemeiează şi pe dreptul la demnitate acordat străinului şi refugiatului .

La antipod, decapitările, răstignirele şi aruncările în aer, demolarea de biserici şi opere de artă în numele religiei musulmane, jalonând genocidul etnic, religios şi cultural iscat de „Statul Islamic”, anunţă o eră de o cruzime şi o violenţă nemaivăzute de la năvălirea hunilor încoace. Spre a i se replica eficient ar trebuie să înceteze în fine inadecvarea noastră şi a elitelor occidentale la erupţiile contemporane de barbarie globală de epocă de piatră ca şi la sursa lor religios-ideologică.

Or, ne-am obişnuit, vai, cu paradigma erorilor occidentale în replică la terorismul islamist, pe care unii dintre corifeii stângii şi corectitudinii politice nici măcar nu mai îndrăznesc adesea să-i spună pe nume. Există totuşi stupizenii, sau, după caz, ticăloşii greu suportabile în dezbaterea cu privire la reacţiii potrivite.

De pildă afirmaţia, demonstrabil falsă, că terorismul ar fi urmarea sărăciei, un fenomen social, iar nu identitar. Că n-ar avea de face cu religia. Că teroriştii n-ar fi musulmani. Ori cea, nu mai puţin manipulatoare, potrivit căreia terorismul care a însângerat centrul Parisului, transformând oraşul luminilor într-un killing field în genul celor cambogiene, din anii 70 ar fi, chipurile, o reacţie la frustrările iscate de conflictul israeliano-palestinian.

„Spre a se combate radicalizarea arabilor” s-ar impune să li se dea palestinienilor speranţe de viitor, a sugerat, recent, chiar şefa diplomaţiei suedeze. Aflate în răspăr cu declaraţiile teroriştilor, care, în timp ce asasinau, au precizat că omoară din cauza implicării Franţei în conflictul sirian, aceste afirmaţii nu se limitează la a falsifica. Ele frizează antisemitismul căci le atribuie israelienilor o vină imaginară pentru un fenomen global, iscat nu de un litigiu regional, ci de alergia la mondializare a unui univers tradiţional, marcat de idiosincraziile refuzului modernităţii apusene şi de consecutiva întoarcere la o lectură literală fundamentalistă a Islamului.

Rostul unor astfel de aserţiuni demente, aparent deliberat rasiste, debitate de politicieni de stânga, favorizând adesea imigraţia necontrolată, ar putea fi de tip preemptiv. Experţii au constatat nu odată că la vechiul antisemitism european s-a adăugat unul nou, ambele extinzându-se masiv odată cu aportul de ură faţă de evrei importat prin imigraţia musulmană, socializată în ostilitatea faţă de statul evreu.

Dar duşmanul nu sunt nici refugiaţii şi nici această imigraţie. Ci jihadismul global, nu doar versiunea salafismului violent al Statului Islamic, a cărui neobişnuită forţă de atracţie rezidă între altele în excitaţia generată în lumea musulmană de teritoriul unui califat, care, odată cucerit, şi-ar pierde substanţial din sex-appeal.

În lumea globalizată izolarea nu pare o alternativă viabilă şi nu ne poate apăra, de vreme ce inamicul e şi în interior. Nici bombele nu-l vor îngenunchea. Ştim ce anume l-ar putea învinge tocmai de la israelieni. E nevoie de un constant şi consistent efort securitar şi militar, dar şi moral şi cultural, unul pe termen lung, cu tot cu americanii alături, cu arme pentru cetăţenii dispuşi să lupte, cu paza stadioanelor şi cafenelelor, cu trupe terestre dislocate cât timp trebuie în teatrele de operaţiuni pe mapamond.

La arme, cetăţeni! Imperativă e, în fond, o nouă revoluţie colectivă, de această dată nu doar a românilor, ci a civilizaţiei atacate în ansamblul ei. Ne trebuie, în fapt, reluarea celei ratate, din lipsă de coeziune şi solidaritate transatlantică, după nine eleven.

Vor fi în stare europenii să-şi asume în picioare, nu în genunchi, această revoluţie în esenţă interioară, ca un jihad, ca un război sfânt în sensul drept şi bun şi umanist al odiosului cuvânt? Când se va resimţi efectul economic al terorismului, e cert. Vor fi.