1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

Lăcomia strică democraţia

Rateurile electoratelor din est şi vest indică o agonie a democraţiei însăşi. E vorba de o criză de încredere. Dar cum s-o combaţi dacă, în lăcomia vanităţii lor morale, elitele şi presa democratică se autofaultează?

Peter Coyote, protagonist al filmului Bitter Moon, de Roman Polanski

Peter Coyote, protagonist al filmului Bitter Moon, de Roman Polanski

În faţa superbei sale soţii, zăcând goală în pat, înlănţuită de iubita ei de-o noapte, la câţiva metri distanţă de amantul ei curtat, dar pe care nu-l va avea niciodată, paraliticul impotent exclamă, exasperat, din scaunul său rulant: „ne-am lăcomit!”, înainte de a-şi împuşca femeia şi de a-şi trage un glonte în cap.

Perechea rămasă în viaţă faţă cu frumoasa răpusă de bărbatul ei, care, dezabuzat, îşi zburase creierii în acest final apoteotic al memorabilului „Bitter Moon”, „Luna amară”, de Roman Polanski, alcătuiesc împreună o scenă paradgimatică. E o scenă a incomprehensiunii reciproce totale.

Nimic nu poate ilustra mai convingător raporturile abrupte, de cruntă neînţelegere mutuală, umplând hăul care se cască tot mai larg şi mai profund între elita de stânga occidentală şi segmente ample ale propriei societăţi ca şi ale celei esteuropene. În acest hău democraţia şi libertăţile individuale tind să dispară pe vecie, înghiţite fiind de lăcomia cu care părţi ale establishmentului de stânga promovează extinderea fără menajamente a unor drepturi, fără să ţină seama de pericolul la care le expun.

Căci în siajul acestui proces are loc erodarea imaginii acestor drepturi. Le blestemă, în izolarea şi ostracizarea lor, toţi cei care nu vor să susţină procesul cu pricina şi se văd calificaţi în replică, de elita apuseană, drept reacţionari iremediabili. Întrucât demonizarea lor, a tuturor celor ce refuză să-şi abandoneze complet valorile tradiţionale spre a adera la un program de hiperemancipare a minorităţilor, sexuale bunăoară, e resimţită ca o agresiune identitară, au loc violente contrareacţii. Expresia lor e antidemocratică.

Căci păturile cotropite, în urma unor manevre efectuate sub egida unui prezumtiv "consens" moral, postnaţional şi postreligios şi a unei pretinse superiorităţi etice, de un sentiment de suprasolicitare şi depeizare identitară şi axiologică, încep să-şi piardă încrederea în elite şi în regulile jocului democratic. Tot mai mulţi se radicalizează alert, după ce se văd izolaţi. Îndepărtaţi şi excluşi de la orice dialog se masifică rapid, pierduţi fiind pentru democraţie..

Aşa de pildă, populiştii germani de la AfD s-au văzut excomunicaţi, politic, de la proaspăt debutata "Adunare eparhială anuală a Bisericii Catolice", din Leipzig. Cu un partid „câh”, afirmă organizatorii, „nu se discută. Nici nu i se oferă o platformă”. Perfect. Dar atunci cum poţi admite, ba chiar revendica să negociezi, creştineşte, chiar şi cu vrăjmaşi ireductibili? Cu talibani? Cu islamişti de epocă de piatră?

Concomitent, o jumătate de Austrie l-a ales pe reprezentantul unei asemenea formaţiuni ca preşedinte. Ceea ce indică existenţa unei mase critice refuzând, odată cu elita şi cu presa care o susţine, un întreg eşafodaj politic. De unde vine această masă electorală? Cum să nu facă ea jocul mişcărilor şi regimurilor autoritare sau totalitare, întorcându-se naţionalist sau comunist împotriva democraţiei, în contra economiei de piaţă, a societăţilor deschise, a globalizării, dacă nu i se dă şansa unui turnir cinstit, a unei lupte cu suliţa argumentului şi cu viziera deschisă ?

Şi dacă jumătate din Austria cotizează la moftul unui populism frizând extrema dreaptă, oare câţi esteuropeni vor fi căzut la rândul lor pradă cântecelor de sirenă putiniste? În Frankfurter Allgemeine Zeitung filosoful bulgar Ivan Krastev şi istoricul austriac Oliver Jens Schmitt au descris persuasiv sentimentul funest marcându-i nu doar pe mulţi occidentali, ci pe şi mai mulţi esteuropeni din cei rejectaţi şi aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei de hipermoralizatoarea elită progresistă, vesteuropeană.

Potrivit lor, mulţi, în est, „se simt la strâmtoare între Putin şi Conchita Wurst”. Cei doi gânditori condamnă, în context, pretenţiile de "consens etic, european". Deşi inexistent, în numele lui li se pretinde esteuropenilor să accepte migranţi, ori legi ale „mariajului pentru toţi”, cum i s-a spus în Franţa căsniciei homosexuale, un proiect care, nu întâmplător, a iscat proteste în masă. Şi nu doar extremiste.

Între timp rateurile electoratelor europene şi americane s-au înmulţit, indicând o agonie a democraţiilor. Problema e că, în fapt, democraţia însăşi e în criză. Cum s-ar putea aplana ea? Mai întâi, recunoscându-i-se natura. Diagnosticându-se corect că este vorba de o criză de încredere. Din cauza ei democraţii se împuţinează văzând cu ochii. Iau amploare în schimb conspiraţioniştii. Întrucât democraţia însăşi e privită, din ce în ce mai des, cu mefienţă, e nevoie de măsuri de refacere a încrederii. De predictibilitate. De lichidarea cauzelor alimentând suspiciunile.

În cazul României, de pildă, trebuie eradicată credibil corupţia la nivel înalt. Dar n-ajunge să dai liber DNA şi altor instituţii de forţă să-i vâneze pe marii corupţi. Mai ai nevoie şi de o presă liberă şi responsabilă, care să urmărească şi să controleze puterea şi s-o determine să se corecteze dacă e prinsă cu ocaua mică. Or, România n-a avut o asemenea presă nici în epoca în care restul Europei mai avea încredere în a ei. Mai nou şi în Europa se reduce vertiginos încrederea în medii.

Ce provoacă această prăbuşire? Carenţele şi clivajele de memorie nu constituie decât un aspect al problemei. Altul, fantasmagoriile antioccidentale şi pseudocreştine cu care propaganda putinistă infiltrează de ani buni mentalul colectiv şi plasează pe banca acuzării şi vestul, şi America şi Uniunea Europeană şi presa independentă, învestindu-le in corpore cu toate relele imaginabile.

Acuzelor raţionale li se adaugă conspiraţionismele care alimentează doctrinele populiste de stânga şi dreapta precum şi răbufnirile de ură ale reţelelor de socializare. Bau bau ar fi, de pildă „noua ordine mondială” ,după cum afirmă, nebulos, ultranaţionaliştii susţinuţi şi finanţaţi de Rusia lui Putin şi de lăcomia unui public avid de explicaţii simpliste şi senzaţionaliste

Lovitul propagandistic în America şi, prin extensie, în instituţiile occidentale e o tactică al cărei scop strategic este clar. Rusia lui Putin vrea să distrugă lumea unipolară, să creeze un establishment global, în care Kremlinul eurasiatic să dicteze în jumătatea sa de lume. În acest scop Moscova susţine din răsputeri populismele alimentate de revoluţia islamistă şi de căderile şi decuplările identitare provocate de globalizare.

În replică, presa societăţilor deschise se arată prea puţin pregătită să detecteze minciuna propagandistică şi s-o contracareze. E prea bizantină, prea greoaie, prea imersată în relativism, transgenderism, corectitudine politică, prea puţin capabilă să arate convingător de ce nu trebuie trecut rubiconul aruncării în aer a drepturilor minorităţilor. Cum să restabilească ea încrederea în democraţie?

Aici cercul vicios se-nchide. Să-l spargem. Alea iacta est. Să ne mai moderăm un pic lăcomia de prea bine. Poate că, astfel, cine ştie, devenim mai buni.