Rusia și Turcia și capacitatea de a spune NU Vestului

DW: După doborârea unui bombardier rus de către armata turcă, relațiile dintre Rusia și Turcia s-au deteriorat masiv. Va influența acest conflict rolul Rusiei pe scena internațională?

Ivan Krastev: Nu conflictul cu Turcia schimbă rolul Moscovei pe plan internațional, ci ascensiunea "Statului Islamic" (IS) și teama crescândă de atentatele teroriste comise în numele grupării. Operațiunile militare din Siria permit Rusiei să iasă încet din izolarea sa. Atentatele de la Paris i-au făcut pe mulți în Europa să considere Rusia mai degrabă ca partener potențial decât ca dușman principal. Conflictul cu Turcia este din acest punct de vedere contraproductiv pentru Moscova. Și asta pentru că Turcia nu este doar membru NATO, ci joacă și un rol deosebit de important în strategia UE de rezolvare a crizei refugiaților.

În decursul istoriei, Rusia și Turcia au fost deseori țări inamice. Azi, cele două țări au multe în comun. Cum se vor dezvolta în continuare, în actualul context, relațiile bilaterale ruso-turce?

Asemănarea dintre cele două țări este că ambele sunt posesoare de resurse importante și sunt situate la marginea Europei. Ambele își doresc ca Europa să le recunoască statutul special, dar sunt mereu critice la adresa Vestului. Această ambivalență le-a permis celor două state să coopereze foarte bine în ultimii 10 ani. Nu doar datorită intereselor economice comune, ci și pentru că afirmarea suveranității lor este punct de bază în politicile celor două țări. Această suveranitate față de Vest este interpretată drept capacitate de a spune NU. Turcia este singurul stat NATO care nu sprijină sancțiunile economice impuse Moscovei. Disponibilitatea Turciei de a spune NU partenerilor ei vestici, inclusiv SUA, este foarte apreciată de către ruși. Și din acest motiv Rusia a transformat Turcia în centru al politicii sale privind livrările de gaz. Dar ambiția Moscovei de a-și spori influența în Orientul Mijlociu a dinamitat relațiile bilaterale cu Turcia. Pentru că obiectivele Rusiei în Siria sunt taman opuse celor turcești.

În ceea ce privește asemănarea dintre Putin și Erdogan, aceasta influențează mai degrabă negativ găsirea unei soluții de stingere a conflictului ruso-turc. Ambii președinți au pretenții de putere absolută, nu tolerează criticile și sunt dispuși să recurgă la orice mijloace pentru a-și atinge obiectivele. Cred în teorii ale conspirației iar în spatele politicii lor agresive se ascunde de fapt un sentiment de nesiguranță.

Între societățile rusă și turcă deosebirile sunt însă mari. Spre deosebire de societatea rusă, cea turcă este tânără și dinamică. Spre deosebire de Putin, Erdogan are o ideologie stabilă și se bazează pe Islam, scos în față nu doar din motive tactice. O altă diferență: scena politică internă a Rusiei este mult mai compactă, în timp ce cea turcă este divizată: atât etnic, datorită kurzilor, cât și în ceea ce privește populația religioasă și cea seculară. Partidul turc de guvernare AKP poate trăi și fără Erdogan, în timp ce o Rusie post-Putin este deocamdată de neimaginat. În acest context, Turcia pare mai vulnerabilă pe termen scurt, în timp ce Rusia pare imprevizibilă pe termen lung.

NATO a invitat Muntenegru să devină membru al Alianței și a exprimat sprijin pentru Turcia. Pentru Kremlin, o abordare foarte agresivă. Se iscă astfel noi pericole?

Actualele tensiuni dintre Rusia și NATO au loc la nivel simbolic. NATO a invitat Muntenegrul să adere tocmai pentru că Moscova se opune categoric unei noi extinderi a Alianței. Cu alte cuvinte, nu este vorba de interese geopolitice majore privind Muntenegrul, ci mai degrabă o impunere a poziției NATO împotriva dictatului Moscovei. Este doar un război de propagandă, nimic altceva.

Vladimir Putin critică des "Occidentul". sunt criticile sale diferențiabile - împotriva Vestului în general, împotriva SUA, împotriva UE, împotriva NATO?

Rusia este fixată major pe SUA. Critica principală față de UE este că europenii nu au o politică externă și de securitate proprie, ci s-ar mulțumi să fie un instrument al Americii. Moscova a încercat mereu să creeze tensiuni în relațiile transatlantice. Și a ignorat mereu că tocmai de frica Rusiei își doresc europenii prezența militară americană pe continent. Diplomația rusă a considerat mereu UE drept o construcție politică temporară. De aceea, Moscova pune mai mare preț pe relațiile bilaterale cu țări europene importante ca Franța, Germania, Marea Britanie și Italia, decât pe colaborarea cu instituțiile comunitare. Tocmai pentru că rușii supraestimează aceste relații bilaterale, ei au fost atât de surprinși de determinarea Germaniei de a impune sancțiuni la adresa Moscovei după anexarea Crimeei.

Ivan Krastev este expert în Rusia, membru permanent al "Institutului pentru Științe Umane" din Viena și colaborator al New York Times.

Interviu realizat de Alexander Andreev.