1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Klaus Iohannis: ”sunt cetăţean român şi, prin urmare, român”

La aproape un secol de la înfăptuirea unităţii naţionale, la 1 decembrie 1918, românii au dat un semnal că au depăşit sau că sunt pe cale să depăşească etnicismul care le-a împovărat mereu viaţa politică.

Constituirea statului românesc după Primul Război Mondial a conţinut un aspect pe care istoriografia românească şi oficianţii festivităţilor iniţiate după 1989 l-au pus mereu în umbră. România Mare devenea un stat cu o componenţă etnică foarte diversă care se obliga prin toate tratatele să ofere minorităţilor un tratament pe deplin echitabil. În Tratatul de la Trianon se spune, de pildă, că ”România recunoaşte şi confirmă faţă de Ungaria angajamentul de a consimţi la inserţiunea într-un Tratat cu principalele Puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe care aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor care se deosebesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii...” (Art.47). Ion I.C. Brătianu mărturisea, în discursul său ţinut în Adunarea Deputaţilor în decembrie 1919, că se simţise profund umilit de faptul că nu fusese consultat la redactarea iniţială a textelor, dar că sfârşise prin a le accepta pentru a nu ”da naştere la relaţiuni de ostilitate” cu Puterile aliate.

Problema noilor minorităţi etnice şi religioase încorporate în statul român a continuat apoi să se pună cu acuitate de-a lungul următoarelor decenii. Dincolo de relaţia încordată cu Ungaria revizionistă, marea problemă politică care se punea în faţa societăţii româneşti era aceea de a defini cetăţenia într-o manieră inclusivă. Nu era deloc uşor. În 1930 în România trăiau 1 425 507 de unguri (7,9%), 745 421 germani (4,1%), 728 115 evrei (4,0%), peste o jumătate de milion de ruteni şi ucrainieni, un număr aproape egal de ruşi şi aşa mai departe. Dar, în realitate, ponderea acestor minorităţi noi sau parţial noi în viaţa socială a României de după 1918 era considerabil mai mare, căci ele reprezentau o secţiune însemnată a populaţiei urbane şi a elitelor economice şi culturale.

Regimul comunist a oferit subiectului propriile sale soluţii subordonate iniţial viziunii „de clasă”, dar în ultimele sale decenii a dus o veritabilă politică de purificare etnică, provocând emigrarea în masă a evreilor, saşilor şi şvabilor. Ungurii nu aveau unde pleca şi, în plus, cuprindeau şi o bună parte de populaţie rurală mai strâns şi mai intim legată de locul naşterii. În privinţa lor a fost pusă în practică o politică diferită, aceea a diluării componenţei etnice prin migraţie internă. Dacă evrei nu mai erau aproape deloc la căderea comunismului, saşii rămaşi au plecat şi ei în cea mai mare parte după 1989.

Privind retrospectiv problema etnică în România, am putea spune că ea a fost în bună măsură eludată. Cu excepţia ungurilor care au rămas să revendice drepturi egale, ceilalţi fie au emigrat, fie au fost preluaţi înapoi în spaţiul rusesc sovietizat după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în iunie1940.

Nu e de mirare, aşadar, că relaţia dintre cetăţenie şi etnie nu a reuşit să fie clarificată suficient de bine şi că românitatea şi cetăţenia română au părut mereu să se confunde în spiritul public. Toate partidele devin extrem de agitate în clipa în care ungurii repun în discuţie atributul ”naţional” al statului cu toate că, în realitate, ungurii beneficiază de drepturi care exced riguros vorbind conceptul de ”stat naţional”.

Dar alegerea unui sas din Sibiu ca preşedinte al României a readus subiectul în centrul atenţiei. Deunăzi, Wolfgang Scheida, ziarist la Die Welt, l-a întrebat pe Klaus Iohannis de-a dreptul: ”Domnule Johannis, sunteţi german sau român?” Iar preşedintele ales a dat un răspuns care dobândeşte o semnificaţie specială mai ales acum în contextul aniversării României Mari: ”Sunt cetăţean român şi prin urmare român. Etnic vorbind, sunt german şi aparţin acelui grup tot mai restrâns al saşilor care trăiesc în România. Mă simt acum, odată ce am fost ales preşedinte, foarte român. Dar nu am mizat niciodată, în campanie, pe originea mea etnică. Germanitatea mea nu are nimic de a face cu Republica Federală Germania ca stat, ci cu limba şi cultura germană” (Die Welt, 30.11.2014)

Ne găsim astfel la 96 de ani de la crearea statului naţional românesc într-un moment cu o mare semnificaţie simbolică pentru redefinirea cetăţeniei şi pentru înţelegerea reală a ”patriotismului civic”. Probabil că şi românii ”de viţă” răspândiţi prin lume în ultimul deceniu şi trecuţi prin experienţa cosmopolită a marilor oraşe, care a funcţionat ca o şcoală politică, au contribuit şi ei la o mai clară disociere între solidaritatea de sânge şi patriotismul civic. În orice caz, la aproape un secol de la înfăptuirea unităţii naţionale, românii au dat un semnal că au depăşit sau că sunt pe cale să depăşească etnicismul care le-a împovărat mereu viaţa politică.