1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Kövesi, plagiatul prezumtiv şi propaganda

Nimic nu e mai odios şi pernicios pentru o societate deschisă decât minciuna cu panaş, propagată sub egida autorităţii intelectuale, cu scop politic precis. Rea e însă şi acreditarea ideii că scopul ar scuza mijloacele.

Laura Codruţa Kövesi (Getty Images/AFP/D. Mihailescu)

Laura Codruţa Kövesi

În lume nu se plagiază în draci doar doctorate. Ci şi produse industriale. În România confruntarea la baionetă pe tema plagiatelor are însă altă semnificaţie. Iar miza ei nu e doar şefa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ci democraţia românească în sine. 

În această bătălie obiectivul partidei antidemocratice e clar. Trebuie paralizată, cu orice preţ, lupta anticorupţie a DNA. De ce? Pentru că încleştarea politică a fost câştigată de mult. Nu mai există în prim plan formaţiuni democratice credibile. Parlamentul e controlat ferm. Presa e în mare măsură aservită. Doar justiţia mai dă semne de viaţă. Cu eficienţa pe care o afişează în lupta contra corupţiei, DNA a rămas, instituţional, singura forţă aptă să impună, prin justiţie, legea, la vârful sistemului.

Legea e creierul statului de drept aşa cum libertatea e sufletul democraţiei autentice. Un pic de plumb vârât în acest creier distruge întregul eşafodaj democratic. Altfel spus, sistemul oligarhic postcomunist, mai puternic în România decât oriunde în fostul univers comunist european situat în afara spaţiului postsovietic, nu poate supravieţui cât timp încrengătura de interese alăturând nomenclatura politică, de lumea de afaceri şi presă e constant în vizor. Cât timp e supusă verificărilor sistematice, iar malversaţiunile sunt riguros urmărite şi pedepsite graţie muncii procurorilor.

La nivel înalt, darea şi luarea de mită şi abuzurile în servici nu sunt mizilicuri, ci însuşi sângele care curge prin venele unui sistem ticăloşit nu de azi, de ieri. Care, în virtutea longevităţii şi puterii deosebite acumulate de când cârmeşte treburile româneşti, ştie să se apere prevalându-se de nenumăratele instrumente care-i stau la dispoziţie.

Între acestea, la loc de frunte, pe lângă trompetele ultranaţionaliste autohtone, de regulă putiniste, a căror agendă antidemocratică şi antieuropeană e vădită, precum şi propaganda antioccidentală externă, de regulă moscovită, mai figurează jurnaliştii aserviţi. Ori prost serviţi, şi, ca atare, invidioşi, frustraţi, uşor de înregimentat.

Artileria reunită a acestor redutabile forţe combinate, mediatice, se concentrează de ani de zile pe DNA. Mai nou, tunurile comasate s-au îndreptat asupra Laurei Codruţa Kövesi. Plagiatul şefei DNA ar fi fost „dovedit de multă vreme”, după cum am auzit afirmându-se, vai, categoric. Dar cât de fiabile sunt aceste prezumtive „dovezi”? De ce nu le-a văzut nimeni, nici măcar autorul acestei propoziţii? De ce n-au fost confirmate încă de CNATCDU? Sigur, conform dispoziţiilor actuale, confirmate de ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, CNATCDU nu se poate autosesiza. Dacă, după cum s-a mai auzit, şi „un copil...poate constata că un text e copiat”, mă întreb de ce nu ies în faţă „copiii” apţi să evalueze teze de doctorat şi să explice scurt, exact, concis, cu probe, ce şi cât anume constituie furtul intelectual atribuit şefei procurorilor anticorupţie. Şi poate şi de ce sesizarea şi evaluarea încă n-au avut loc.

Ca întotdeauna într-o discuţie viciată propagandistic, susţinătorii, de regulă extremişti, ai ipotezei, potrivit căreia Kövesi ar fi plagiat, nu se obosesc să-şi asume corvoada unei evaluări proprii a lucrării ei pe criterii academice riguroase. Şi pe baza aplicării unei grile comune tututor demnitarilor verificaţi. Li se pare destul ca, în loc de avansarea unor probe irefutabile, să-i discrediteze cu obidă şi ranchiună, ca 'vânduţi Europei şi Americii' pe susţinătorii taberei adverse. În mod caracteristic, aceşti inşi sunt complet insensibili la cerinţa de bun simţ ca, într-o chestiune politic şi juridic atât de delicată, să fie de o atenţie şi de o rigoare ireproşabile. 

Dar şi de cealaltă parte a baricadei politice se susţin idei discutabile, alimentate de adversitatea firească faţă de oligarhi siniştri. De pildă faţă de cei înregimentaţi în brigada ultranaţionalistă moşită de PSD, gen Sebastian Ghiţă, omul cu un autodenunţ spectaculos, dar oarecum tardiv, de vreme ce nu l-a scos din joc pe prietenul său politic, Ponta, pe când acesta era în funcţia de premier.

Faptul că şefa DNA ţine de mult timp piept, eficace, asociaţiei penalilor îi determină pe mulţi să gliseze. Să închidă un ochi. Sau chiar doi, când vine vorba de ea. Dar, dacă şefa DNA a furat ori a încercat să-şi acopere hoţia, pungăşia ei intelectuală nu ar fi mai puţin gravă decât plagiatele unor Ponta sau Oprea. În acest caz, femeia nu ar avea, desigur, ce căuta în fruntea procurorilor care combat corupţia la nivel înalt, oricât de eficientă s-a dovedit ea în trecut şi indiferent cât de indispensabilă ni se pare sau nu ni se pare ea pentru succesul acestui efort.

E trist că, din păcate, prea puţini intelectuali publici au forţa, în momente cheie, să nu se lase orbiţi de focul luptei. Prea puţini au fie energia, fie probitatea de a le explica persuasiv românilor, că, într-o democraţie liberală, scopul nu scuză mijloacele. Că, într-un stat de drept şi în conformitate cu o morală publică elementară, nu se poate măsura cu unităţi de măsură diferite. Sau măsluite. Şi că, în consecinţă, nu se poate închide nici măcar jumătate de ochi, nici măcar de dragul luptei contra sistemului ticăloşit, la presupusul plagiat al doamnei Kövesi, dacă nu se doreşte discreditarea irevocabilă a luptei împotriva corupţiei la nivel înalt.  

Pe scurt, este imperativ să se facă lumină. Ieri, dacă se poate spune aşa. Căci, dată fiind importanţa vitală a eradicării corupţiei la vârf, nu se poate supraestima urgenţa acestui demers.

Dar esenţială mi se pare şi mobilizarea opiniei publice în contra tuturor luărilor de poziţie de natură să amplifice, prin neprofesionalism şi lipsă de rigoare în demersul jurnalistic, mistificările produse pe bandă rulantă de oficinele notorii. În fapt, derapajele intelectualilor cu panaş mi se par nu doar mai dezgustătoare, ci şi, într-un fel, mai păgubitoare decât propaganda celor din urmă, de vreme ce sporesc şi dezastrul falsificărilor, prin credibilizarea lor vremelnică, dar şi deznădejdea, odată ce ies la iveală.

Autor: Petre M. Iancu