Justiţie, presă, democraţie

Odată în plus, reacţiile la raportul Comisiei Europene (unul suplimentar, devenit necesar după puciul din iulie) confirmă tarele puterii USL-iste, ale liderilor ei şi ale presei aservite tartorilor ei. Raportul ne indică însă mai mult decât starea precară a justiţiei româneşti.

Putem decela din acest raport şi care este drumul salvării democraţiei româneşti. Dat miercuri publicităţii, la Bruxelles, în suspecta tăcere a televiziunilor obediente, Raportul privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) scoate în evidenţă neajunsurile majore ale situaţiei de la Bucureşti.

Raportul ne edifică în bună măsură. Mai întâi ne dumirim că premierul Victor Ponta nu şi-a abandonat încă obiceiul de a minţi. Fiindcă plagiatorul devenit şef al guvernului susţinuse că ar fi îndeplinit toate cele 11 revendicări ale preşedintelui Comisiei Europene, Barroso. Raportul dovedeşte contrariul.

Ceea ce este însă mult mai important, documentul scoate în evidenţă principalele pericole ameninţând eforturile (re)construcţiei unui stat de drept românesc. Deşi raportul invocă, generos, oarecari „progrese” care s-ar fi realizat la Bucureşti, aceşti paşi înainte par a fi cei datoraţi executivului anterior, în frunte cu Traian Băsescu şi Emil Boc.

Graţie acestui executiv, magistraţii români parveniseră într-un târziu în poziţia de a-şi îndeplini cum trebuie obligaţiile faţă de societate. S-a ajuns astfel, pentru prima dată în istoria României, la condamnări de mari corupţi, de felul nepotului mătuşii sale Tamara, Adrian Năstase.

Au urmat însă, apoi, marele atac asupra statului de drept din iulie-august anul trecut, intervenţia Comisiei Europene şi a cancelariilor occidentale şi promisiunile, iată, neonorate ale lui Ponta. Încât nu e de mirare că în actualul ei raport Comisia Europeană critică în mod clar executivul de la Bucureşti, cerându-i, practic, guvernului Ponta să accelereze reformele şi să protejeze mai eficient democraţia şi statul de drept.

Rezultă din document şi observaţiile făcute pe teren, ceea ce am criticat şi condamnat în repetate rânduri şi noi. Ies în evidenţă gravele deficite existente în România, îndeosebi la capitolul cheie al respectării independenţei justiţiei. În speţă a magistraţilor care combat corupţia la nivel înalt.

Astfel, raportul nu se mulţumeşte să deplângă menţinerea în forul legislativ a parlamentarilor incompatibili, ci, mai grav, consemnează „intimidarea şi hărţuirea” în presă a salariaţilor unor instituţii juridice cheie precum ANI, CCR, ÎCCJ.

De către cine sunt intimidaţi şi hărţuiţi aceşti oameni, între care mai cu seamă magistraţii, judecători şi procurori, fără de care nu pot fi depistaţi şi judecaţi marii corupţi ce devalizează România şi încearcă, după cum s-a văzut în vara anului 2012, să-i distrugă statul de drept?

De către mass-media, relevă raportul CE. Dar care e această mass-media? Care e acea parte calomniatoare a presei româneşti care, spre regretul Comisiei Europene şi a românilor care doresc o Românie democratică autentică, insistă să exercite presiuni asupra magistraţilor, subminând capacitatea justiţiei româneşti de a-şi îndeplini misiunea?

Chiar dacă raportul, excesiv de diplomatic, nu pune degetul pe rană, nu e greu de ghicit unde hălăduiesc duşmanii statului de drept. Nu e nevoie decât să comutăm pe televiziunea de ştiri a turnătorului securităţii, Felix, ca să ne îngrozim.

Ori ne putem edifica, recititind articolele publicate în repetate rânduri, în occident, despre sistematicul linşaj mediatic, despre teroarea psihică şi campaniile de instigare la ură contra celor care luptă împotriva corupţiei declanşate de şi practicate la Antena 3.

Să evocăm, spre ilustrare, împroşcările cu noroi menite să discrediteze personalităţi integre din România, precum preşedintele ANI, Horia Georgescu. Să consemnăm imundele atacuri sub centură împotriva judecătorului Cristian Dănileţ, a procurorului Oana Schmitt-Hăineală, a judecătoarei Alina Ghica, tustrei membri ai CSM, ori a judecătoarei Iulia Motoc, de la Curtea Constituţională.

Nu e deci de mirare, că oficialii de la Bruxelles au indicat şi modul în care poate fi lecuită maladia grea abătută asupra statului de drept românesc. În mod cu totul just, Comisia Europeană a cerut revizuirea regulilor CNA, a reglementărilor privind libertatea presei, astfel încât să poată fi protejate instituţiile statului de drept şi respectate drepturile fundamentale ale salariaţilor lor, fără ca presa să-şi piardă libertatea.

Era previzibil ca asemenea recomandări să-i inflameze pe ciracii din presă ai USL. Din care unii au şi sărit de altfel să incrimineze invitaţia lansată de Comisie. Întru osândirea cu mânie proletară a oricărei propuneri, oricât de rezonabile, de salvare a democraţiei prin chemarea la ordine a televiziunilor care, departe de a controla puterea, o exercită ele însele, ca substitut de guvern, parlament şi justiţie, s-a folosit şi se va folosi în continuare îndelung testata reţetă securistă. În speţă invocarea democraţiei şi a temeiurilor ei. De pildă invocarea libertăţii presei.

Comisia Europeană, chipurile, ar pune-o în pericol. Ca şi cum a obliga o televiziune să abandoneze jurnalismul de gang, să nu mai ucidă în efigie fără probe şi să respecte regulile acceptate de întreaga presă apuseană i-ar putea pune în pericol libertatea!

Dar cum ar putea oare imperiul mediatic al oligarhilor recrutaţi din foşti nomenclaturişti şi securişti să accepte fără să cârtească să i se restrângă puterea de a minţi şi mistifica, de a trunchia şi răsturna adevărul, de a incita şi instiga în voie, de a tăia şi spânzura, de a continua mancurtizarea românului de rând?