1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Jurnalismul hipster şi brandul terorismului

Nu sunt un fan al jurnalismului hipsteresc. Rimez cuvântul „mode” cu barbilianul Uvedenrode. Mizez, din greu, pe gazetarul onest şi experimentat. Dar Vice şi şeful acestui concern merită oarecare atenţie, totuşi.

Asociez modele alergatulului cobaiului in cerc. Nu cred ca soarta lui să fie radical diferită de a bipedului supus veșnicei rotiri a modelor care, febril, mimează schimbări permanente, când de fapt nu-s decât masca unei triste bucăţi de eternitate. Dar hipsterismul e în vogă şi în presă. Joacă un rol de tot proeminent în mass-media societăţii informaţionale. Mulţi se hrănesc cu alimentaţia aparent atrăgătoare, dar uneori fetidă, furnizată de jurnaliştii la modă, care cred ori se prefac că ajunge să nu fii ideolog. Ori că a vizita zone senzaţionale, a se afişa în pericol, a furniza poze spectaculoase constituie demersuri în stare să substituie gândirea autentică.

Unul din adepţii corespondenţelor din bârlogul fiarelor totalitare e şeful companiei canadiene Vice, Shane Smith. Care are ambiţia declarată, nu întru totul vană, de a-şi pune oamenii să presteze „jurnalism pentru tineri”. Întreprinderea lui a profitat intens de pe urmă digitalizării informaţiilor, are succes şi se extinde, ceea ce e nu doar rentabil, ci şi bine, ori de câte ori Vice produce texte şi filme realmente informative. Dar pretenţia de a face presă, etern, pentru puştime e, vădit, ipocrită, de vreme ce, în acest scop, ar trebui ca redactorii, regizorii şi gazetarii concernului, angajaţi toţi ca puişori cu caş la gură, să fie daţi afară la intervale de câţiva ani, pentru că se maturizează. Or, după cum reiese dintr-un interviu acordat săptămânalului german Die Zeit, Smith a înţeles că, în privinţa jurnalismului pentru pomeniţii „tineri”, el şi concernul lui se află într-o aporie. A admis, prin urmare, că "ne maturizăm împreună cu generaţia T”. Şeful Vice rămâne totuşi o victimă netipică a progresismului dezlănţuit şi a ideologilor corectitudinii politice. Altfel decât jurnaliştii şi gânditorii cu experienţă, care, după ce au văzut Terra şi în vremi mai bune, stăruie să spună adevărul oricât i-ar costa în materie de popularitate, el pretinde să-şi asume opinia potrivit căreia lumea, departe de a se fi deteriorat, s-ar "schimba în bine".

Pretinde spun, căci, la 48 de ani, Smith a trecut demult de vârsta naivităţii fără leac. Şi a fanatismului. A ţine însă isonul corecţilor politic înseamnă, pentru el, a face bani. Potrivit lui, „chiar dacă nu crezi (în corectitudinea politică) eşti silit să admiţi că o fac tinerii. Dacă-i întrebi ce-i interesează, îţi vorbesc de muzică, petreceri, de ecologie şi justiţie socială. Între primele zece chestiuni de interes vor puncta şi drepturile LGTB. Nu-i vorba deci doar de schimbat lumea. E şi o afacere".

Că în faţa unui ziarist german de stânga, pierit de admiraţie, marele patron de jurnalişti de pretutindeni nu s-a văzut confruntat cu întrebări aspre despre inepţiile "generaţiei T", se înţelege de la sine. Rămâne, prin urmare, celor care nu-l cunosc bine, un mister ce crede oare cu adevărat pragmaticul Shane Smith despre genocidurile săvârşite pe mapamond, în numele profetului. Rămâne o taină cum vede crimele în masă comise la Alep de o Rusie care în Consiliul de Securitate al ONU blochează orice rezoluţie cu dreptul ei de veto. Secret rămâne şi cum comentează expansiunile necurmate ale statelor totalitare. Sau cum se raportează la incapacitatea patriei sale canadiene de a încheia un acord de liber schimb cu Europa, din cauza opoziţiei iraţionale a socialiştilor unei mici regiuni înapoiate, zisă Valonia, care a osândit Comunitatea la insignifianţă economică. Asta, deşi prima raţiune de a fi a Uniunii Europene e să asigure prosperitatea şi, deci, şi, implicit, progresul comercial al statelor membre în concertul economic global.   

Totuşi, departe de putea fi ignorat, dispreţuit, snobat ca încă un capitalist de stânga din lunga serie de ex-comunişti prosperi care au avut norocul de a da peste un filon de aur şi l-au exploatat nu doar duplicitar, ci şi isteţ, Smith trebuie luat în serios. E, desigur, deformat de mode, astfel încât pare să idolatrizeze inconştient, ca atâţia alţii, în Occident, schimbări părelnice. Adoră, pare-se, schimbarea în sine, pe care o identifică de bună seamă cu progresul. Situându-se, mental, la antipodul fanatismului, a turnat două documentare despre dictatura nord-coreeană. I s-a dedicat dinastiei comuniste întemeiate de Kim Ir Sen, fascinat fiind, ca de un joc secund, de un tărâm oriental ce-i pare, fixat ca într-un timp oprit în loc, o paradigmă a istoriei statului totalitar. A stalinismului şi maoismului. Un fel de nadir nemişcat al veşnic schimbătorului zenit occidental. Împreună cu Smith, a ajuns în Coreea de Nord (şi în saloanele dictatorului) baschetbalistul american Dennis Rodman. Care, după cum relevă Die Zeit, după două zile de sejur în raiul comunist l-a calificat pe monstruosul (criminal în masă aflat în funcţia de) lider la Phenian, drept "prieten pe viaţă” şi "un tip extraordinar”.

Deşi Smith s-a disociat de Rodman, descriindu-l, textual, ca fiind „nebun”, nici patronul Vice nu pare imun la tentaţii teribiliste. „Aş vrea să vizitez califatul”, a declarat el, conştient de pericolul mortal şi de zădărnicia absolută a prezumtivei sale dorinţe, dar şi mut de încântare în faţa „brandului” terorismului de tip ISIS, "unul", potrivit lui, "din cele mai tari din lume”, de vreme ce e-n stare să determine oameni să se arunce în aer fără să crâcnească. Deşi e neclar cum e posibil să faci netulburat jurnalism pentru tineri cu asemenea entuziasme explozive, de natură să sporească fatal atracţia unei găşti de criminali în  masă, partea cea mai gravă a chestiunii e că Smith are dreptate să pună o întrebare în genere absentă din jurnalismul clasic. De ce e ISIS aşa de popular?

Nu m-aş mira, totuşi, ca „jurnalismul pentru tineri” să fie suprasolicitat de i s-ar cere să găsească un răspuns adecvat acestei întrebări. Pentru o replică bună, ar fi nevoie de un pic de experienţă.

Şi de niţică răbdare, monşer.     

Autor: Petre M. Iancu