Jurnalismul de castă

Dacă citeşti ziarele de la prima pînă la ultima pagină, dacă stai ore în şir în faţa televizorului, nu găseşti aproape nimic pozitiv, nimic care să îţi dea încredere şi speranţă.

Presa din România, în cea mai mare parte, este tot mai angajată în a vinde senzaţionalul ieftin, intrigile politice jucate la scenă deschisă, scenarii inventate cu final amînat, în locul informaţiei de interes public prezentate obiectiv, al documentarelor din zona "României profunde" unde se regăsesc adevăratele probleme ale societăţii.

Constrîngerile financiare, altfel spus pierderile de milioane de euro ale patronilor de media, care au determinat în ultimii doi ani închiderea unor ziare şi reducerea substanţială a numărului de ziarişti din audio-vizual explică într-o bună măsură tabloidizarea tot mai alertă a presei.

Mulţi dintre ziariştii profesionişti au fost obligaţi să părăsească redacţiile ziarelor, televiziunilor şi posturilor de radio, rămînînd în schimb aceia care s-au arătat dispuşi să participe la livrarea către opinia publică a unui carnaval comic şi grotesc în aceeaşi măsură.

Degradarea celei mai mari părţi a presei din România nu s-a petrecut peste noapte, ci treptat, de la un an la altul, de la o putere politică la alta. Interesele private ale patronilor de trusturi de presă dar şi ale multor jurnalişti cu funcţii de conducere în trusturile respective au început să fie parte a economiei subterane.

De la jurnalismul angajat, la jurnalismul de conjunctură

Presa independentă din primii ani postcomunişti ar putea fi un model de angajare şi de onestitate profesională pentru mulţi dintre tinerii ziarişti de azi. Evident, e vorba doar de acea parte a presei scrise care a apărut după decembrie 1989, pentru că în ceea ce priveşte audio-vizualul, posturile publice de radio şi televiziune erau cu totul înregimentate puterii politice conduse de Ion Iliescu.

Nu putem însă uita nici rolul benefic covîrşitor pe care l-au avut departamentele în limba română ale posturilor de radio BBC, Europa liberă, Deutsche Welle, RFI.

Acestea au fost adevărate şcoli de presă pentru jurnaliştii români care au fost cooptaţi în redacţiile respective, din presa scrisă independentă. Cred că jurnalişii care au lucrat la aceste posturi de radio au fost apreciaţi în primul rînd pentru angajamentul lor în exercitarea profesiei, deşi cei mai mulţi aveau în 1990 cu totul altă pregătire decît aceea de jurnalist.

Ei au învăţat meseria din mers, în redacţiile ziarelor independente, animaţi de dorinţa de a "descrie" adevărul şi numai adevărul pentru opinia publică. Sperînd, ba poate chiar crezînd că vor contribui în felul acesta la schimbarea mentalităţii de turmă a multora dintre români.

E greu de spus cît au reuşit, dar ne putem imagina cum ar fi arătat peisajul media din România acelor ani fără presa scrisă independentă şi fără posturile de radio amintite. Jurnaliştii care au lucrat aici au învăţat lecţia severă a deontologiei profesionale. Nu au uitat-o nici acum, aşa cum o dovedesc articolele lor din publicaţiile unde lucrează în prezent.

De la jurnalismul angajat al anilor '90 s-a ajuns la jurnalismul de conjunctură din zilele noastre, la un fel de mercenariat pentru primirea unui salariu. Înregimentarea fără scrupule a mii şi mii de tineri în slujba jocurilor de interese pe care le fac patronii de presă este privită ca un lucru firesc chiar de către cei în cauză.

Ameninţarea pierderii locului de muncă îi sperie mai mult pe aceşti tineri, care au totuşi mai multe şanse de angajare în alte domenii, decît pe cei trecuţi de 50 de ani şi care refuză să-şi trădeze meseria.

Mai sînt apoi lupii moralişti, directorii de opinie, cei care vin din presa de dinainte de 1989. Mulţi dintre ei sînt multimilionari, nu mai conduc ziare sau televiziuni, dar apar în emisiuni pe post de comentatori.

Ei nu dezbat cu argumente un subiect sau altul, nu au nici măcar o prestaţie critică, ci sînt apostoli ai criticismului. Îşi apără propriile interese în afaceri, desigur, dar o fac de pe poziţia de vedete ale presei româneşti.

Problema noastră e că am ajuns să avem astfel de vedete, care sînt creditate de marele public, în timp ce jurnaliştii cu adevărat profesionişti predică de cele mai multe ori în pustiu.

Autor: Geroge Arun
Redactor:Petre M. Iancu