1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Jungla bucureşteană şi un viol demascator

Mârâind fioros, un ins greţos, poate bolnav, în orice caz pervers, asocial şi violent, refractar la cele mai elementare norme de convieţuire i-a plasat unei tinere femei cuţitul înaintea pupilei.

O capturase anterior, ca o pradă, pe stradă. A ameninţat-o că-i scoate ochiul, dacă ţipă. Apoi a târât-o pe un drum lung de câţiva kilometri într-un părculeţ, unde a violat-o. Ziua în amiaza mare. În plin centrul capitalei. Sub ochii nepăsători ai trecătorilor cu mobile în buzunare întrebându-se de ce să intervină oare pentru femeia care plângea şi încerca în disperare să-i atenţioneze?

Nu e probabil nici primul nici ultimul viol care are loc sub ameninţarea unui cuţit. Nici primul, nici ultimul din Bucureşti, oraşul-junglă, în care nu doar câinii fără stăpân lasă în urmă dâre de sânge groase. Dar ziua? În centrul oraşului, pe o arteră foarte populată? La o aruncătură de băţ de sediul guvernului? Sub privirile oarbe ale unor oameni indiferenţi în faţa suferinţei tinerei captive, ameninţate să-şi piardă lumina ochilor?

Cât de bolnavi, de pervertiţi, de monstruoşi suntem de fapt noi înşine, dacă permitem să se comită astfel de atrocităţi în public, în faţa ochilor noştri, fără să intervenim, fără să strigăm, fără să intrăm în pământ de ruşine pentru că întoarcem capul fără măcar să alarmăm poliţia?

Şi cât de condamnabili şi incorigibili suntem dacă nu ne revoltăm că elucidarea acestei crime şi dezbaterea consecinţelor ei necesare nu se prefac în subiect prioritar al presei şi clasei politice? Unde ne-a rămas civismul, dacă-l raportăm la „minima moralia”, pentru a-l parafraza pe Adorno?

În fapt, e cazul să ne înclinăm adânc în faţa tinerei femei: deşi victimizată bestial, ea a dat dovadă de-o remarcabilă doză de civism şi de curaj. Într-un mod exemplar, pentru care merită să fie elogiată fără vreo rezervă, jurnalista agresată n-a optat, ca atâtea alte femei traumatizate de un viol, pentru a se ascunde, înfricoşată de perspectiva de a se confrunta şi cu jandarmii, bărbaţi şi ei...

Dimpotrivă, a izbutit să-şi depăşească scârba, sila, jena şi oroarea, a reuşit să se activeze şi să se oprească la prima secţie de poliţie pentru a relata despre atrocitatea căreia tocmai îi căzuse victimă.

Câte alte românce nu tac după un viol, poate de teamă că vor fi acuzate ele însele că arată prea bine, că ar fi fost prea atrăgător îmbrăcate, că şi-ar fi provocat ele însele agresorii? Câte astfel de tăceri nu le-au dat unor ticăloşi siniştri şansa de a scăpa nepedepsiţi şi de a-şi repeta la nesfârşit netrebniciile?

Din nefericire, într-un mediu din care machismul încă nu a dispărut, femeile se confruntă sistematic cu atitudini degradante. Se ţin lanţ sexismele. Le copleşeşte în genere o dominanţă masculină ce tinde nu doar să le transforme din persoane în obiect, ci să le şi ceară, vai, să-şi interiorizeze şi să-şi accepte prezumtiva, falsa inferioritate!

Într-un astfel de mediu absenţa plângerilor după un viol constituie probabil regula, iar nu excepţia. Dar, dincolo de laudele cuvenite victimei pentru că şi-a depăşit ruşinea şi teama şi a pus umărul la efortul depistării şi opririi făptaşului, ar trebui să ne activăm şi noi. Să ne întrebăm ce-i de făcut?

De ce oare îndărătul camerelor de luat vederi care au înregistrat sechestrarea tinerei femei şi ameninţarea cu cuţitul nu se aflau oameni care să dea alarma? De ce nu se dublează pedepsele violatorilor? De ce nu-i învăţăm pe cetăţeni că a nu alerta poliţia e - sau ar trebui să fie - şi un delict şi un păcat abominabil? De ce nu ne-ntrebăm nu doar cum putem combate eficient crime josnice de acest fel, ci şi cum să ne educăm şi re-umanizăm?

Sigur, urbanizarea amplifică pretutindeni nepăsarea unei societăţi în mare parte pulverizate. Dar a răpi, sechestra şi târî un om preţ de kilometri întregi sub ameninţarea unui cuţit în inima intens circulată a capitalei ţării, a abuza de el sub căutătura golită de orice urmă de omenie a unor martori oculari mutilaţi de egoism, văduviţi de bun simţ şi de un minim instinct al cinstei şi dreptăţii, e simptomul unei grave îmbolnăviri sociale.

În fine, cu totul scandaloşi sunt deopotrivă politicienii şi şefii de televiziuni care, fără să înţeleagă că s-a întâmplat o mârşăvie intolerabilă în orice loc şi timp, nu doar în Europa secolului XXI, şi-au probat din nou inadecvarea ridicând, indiferenţi, din umeri. Or, numărul formatorilor de opinie dispuşi să treacă acest viol la capitolul „fapte diverse” şi să revină la ordinea de zi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru, e poate cel mai serios semnal de alarmă lansat în jungla bucureşteană de acest demascator viol.