1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Jos pălăria, sau despre demnitari şi demnităţi

Cum ar fi bine să fie demnitarii? Ca generalul Oprea? Ca "Iznogood", personaj de desene animate franceze, care, după cum îl descrie Dan Alexe, nu vrea, în iritarea lui perenă, decât să fie "calif în locul califului"?

Regina Elizabeta a II-a depunând o coroană de flori la monumentul de la Berlin al victimelor războaielor şi dictaturii

Regina Elizabeta a II-a depunând o coroană de flori la monumentul de la Berlin al victimelor războaielor şi dictaturii

Cum ar trebui, deci, să fie dregătorii? Ceva îmi spune că ar fi util să se străduiască serios să-l imite pe Cel ce ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui. Şi despre care psalmul 147 ne dezvăluie că „e frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci e plăcut şi se cuvine... Căci „Domnul rezideşte Ierusalimul, îi strânge pe surghiuniţii lui Israel/ (îi) tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile”.

Şi dacă nu pot fi aşa? Atunci, să fie transparenţi, măcar. În rest, ar trebui poate să fie destupaţi la minte şi stăpâniţi la trup ca Iosif, capabili, deci, să-şi controleze pornirile sexuale, nu să ceară subalternelor 'beneficii carnale', după cum aud că li se spune, mai nou, abuzurilor de acest fel. Modeşti ar trebui să fie, ca biblicul Învăţător pe nume Moise, ori curajoşi precum statornicul Isus, fiul lui Nun. Astfel de oameni ar trebui să fie unşi.

În România abundă în schimb primarii concupiscenţi în genul lui Nichita, miniştrii-hoţi, ca Şereş, cândva omul de casă al lui Voiculescu Dan, premieri ca Adrian Năstase şi ca fiul spiritual al nepotului Tamarei, Victor-Viorel.

Se poate, însă, altfel. „Jos pălăria”, titra miercuri, 24 iunie, prestigiosul săptămânal german, Die Zeit, salutând debutul vizitei de stat la Berlin a reginei Elizabeta a doua.

O împătimită a pălăriilor frumoase şi a ţinutelor cu grijă asortate, regina Marii Britanii dispune, în ciuda vârstei ei înaintate, de o demnitate care i s-a lipit de personalitate precum marca de scrisoare. Decurgând firesc din opţiunile, faptele şi atitudinile ei, constant direcţionate astfel încât să nu cumva să diminueze prestigului Albionului, e vorba de o demnitate naturală care, cred, o depăşeşte până şi pe cea de cap încoronat al unei ţări-far în materie de parlamentarism, civism, democraţie şi rezistenţă dârză la bestialele tentaţii totalitare ale secolului XX.

Elizabeta, ca şi tiza ei, cea care în prea plinul dorului de libertate englezesc a înfruntat cu mult succes, spre finele veacului al XVI-lea, armada Spaniei inchizitoriale, e o femeie deosebită. Perfectă însă nu e. A greşit şi ea. De pildă când, dezinformată grav de un spionaj românesc capabil pe atunci de o eficienţă demnă de o cauză net mai bună, s-a coborât să primească la Londra sinistrul şi pe atunci stingherul cuplu Ceauşescu, din care, ce tragedie pentru renumele românilor, făcea parte analfabeta şi repetenta academiciană.

Dar, dincolo de această regretabilă scăpare, pentru care vinovat i-a fost în primul rând guvernul, pe atunci de stânga, Elizabeta a II-a a dat dovadă în viaţa ei îndelungată de o persistenţă uluitoare în discreţie, tact şi gust desăvârşit. De la prima ei vizită de stat pe teritoriul fostului vrăjmaş de moarte, când s-a întâlnit cu un cancelar excepţional, de felul lui Konrad Adenauer şi până azi, când e primită nu doar de preşedintele Joachim Gauck, ci şi de succesoarea lui Adenauer la cârma guvernului şi a creştin-democraţiei germane, în speţă de Angela Merkel, Elizabeta a rămas la fel de neclintită în serviciul propriei naţii precum interlocutorii ei.

În limitele atribuţiilor ei reprezentative, ea a manifestat în permanenţă tenacitate în apărarea demnităţii rolului ei de şef de stat, a valorilor propriei naţiuni şi case regale, şi, în genere, stăruinţă în bine, ca şi o consistenţă şi claritate morală, cu totul admirabile. De loc uimitor că această Elizabeta e cât se poate de binevenită în multe ţări din lume, şi nu în ultimul rând şi în Germania. Ţară care, într-o germangleză intraductibilă, o numeşte afectuos, „die Queen”.

Privind-o pe regină, ca şi pe gazda ei germană, mi s-a cam strâns inima. Fiindcă mi-am amintit instantaneu de alţi lideri din Europa chinuită de tendinţe centrifugale şi de neoimperialism rusesc. De modul jenant în care, de pildă, în condiţii grele pentru ţară, s-a predat la Bucureşti ştafeta puterii guvernamentale. De profilul unui premier penal şi mitoman care, fugind de justiţia propriei ţări s-a încumetat, de pe meleaguri străine, să-i recomande preşedintelui rămas acasă – care, vai, s-a şi executat, de altfel - numirea în funcţia de şef de cabinet a unui general cu un trecut în mare parte impenetrabil.

E vorba de un fost premier-adjunct despre a cărui evoluţie sub Ceauşescu şi mai cu seamă în a doua parte a anilor 90 nu se prea ştie decât că a inclus un episod scandalos de exercitare a funcţiei de „gorilă” a tartorului mineriadelor. Şi despre care se mai ştie că i-a stat alături lui Ponta Viorel în toţi anii cei foarte sumbri ai istoriei româneşti, în care plagiatorul proaspăt auto-suspendat s-a tot distins minţind, manipulând mari instituţii, dând lovituri de stat, săpând cu sârg la temelia unei justiţii româneşti încă mult prea fragile şi prea vulnerabile.

Să fi fost oare condamnat Iohannis să-l ridice pe scut tocmai pe opacul general? Să-l învestească în funcţia de premier pe Oprea Gabriel? Să-l înveşmânte în roba puterii româneşti? Să-l încoroneze şef de executiv la Bucureşti? Dacă aşa stau lucrurile, să-i plângem oare pe amândoi? Sau mai degrabă pe români, care ar merita, în fine, o guvernare transparentă, mai transparentă în orice caz decât cea sulfuroasă rău, ce riscă a fi a liderului UNPR?

Eu unul mi-aş dori una mai puţin clientelară, decât au avut românii în ultimii trei ani. Aş năzui la una mai bună, decât cele exercitate de când regele Carol al II-lea l-a plasat pe Goga în fruntea cabinetului (al doilea, în Europa, oficial antisemit) pentru ca apoi să desfiinţeze cu totul pluralismul. Una mai democratică decât cele impuse de comunişti, după ce sovieticii l-au debarcat pe regele Mihai. Una care să aspire, un pic măcar, la guvernările fericite ale popoarelor ce nu sunt nevoite ori dispuse să abandoneze complet valorile civilizaţiei apusene.