1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Johannis versus Ponta. Sau despre diversiunea religioasă

Religiile şi-au sporit importanţa, părând multora unicul sprijin consistent într-o fluidă globalizare, în care viteza schimbărilor nu e egalată decât de rapiditatea reflexului de a o denunţa. Ce rol joacă în România?

„Vor alege românii un neamţ luteran ca preşedinte al României? Ce va prevala în mentalul colectiv? Faptul că Johannis este diferit din punct de vedere etnic şi confesional? Sau că majoritatea stereotipurilor care îi sunt asociate germanului sunt pozitive? Pentru prima dată în ultimul sfert de veac, cetăţenii români vor trebui să aleagă între un român creştin ortodox şi un român de etnie germană, creştin lu­te­ran. A depăşit societatea românească bo­lile copilăriei democraţiei? Este ea su­fi­ci­ent de matură şi de tolerantă ca să răs­pun­dă fără complexe acestei provocări?"

Iată unele din întrebările pe care şi le punea recent Andrei Oişteanu în paginile Revistei 22. Aceste întrebări ar fi fost în mod genuin legitime chiar dacă nu s-ar fi prefigurat o finală Ponta-Johannis la alegerile prezidenţiale româneşti. De altfel, ele şi altele cu privire la natura factorului religios în lumea modernă sunt legitime dincolo de aria restrânsă a scrutinului prezidenţial românesc.

Pare că, sub imperiul preeminenţei relativismului postmodern şi a dominantului discurs stângist s-a impus, în bună parte a lumii, interdicţia reflectării adecvate a impactului identitar al religiei ca factor important sau determinant în sfera politică.

Litigiul din Orientul Mijlociu n-ar putea fi soluţionat decât făcându-se abstracţie de aspectul său religios, prin ingnorarea sau chiar negarea existenţei lui, s-a susţinut în răspăr cu realitatea. Acrobaţii multiple au însoţit, după nine eleven, şi încercarea turiferarilor corectitudinii politice de a elimina din discurs orice referire la autovictimizarea islamistă şi la religia musulmană ca sursă a doctrinei situate la baza atacurilor asupra celor două turnuri gemene.

Or, în numele lor teroriştii omorâseră în masă 3.000 de americani. Readusă scurt în discuţie, premonitoria „Ciocnire a civilizaţiilor”, a politologului american Samuel Huntington, a fost rapid trecută pe lista lucrărilor incorecte politic, ostracizate de elita de stânga din vest.

Azi abia dacă se mai aude de al Quaida. În timpul săptămânilor de isterică manifestare a compasiunii faţă de victimele palestiniene din Gaza ale terorismului islamic marca Hamas, s-a trecut cu vederea şi alianţa dintre teroriştii palestinieni din fâşie şi Statul Islamic. Din pricina grupării care-şi zicea ISIS, Hamas se certase cu regimul Assad. Între timp s-a creat califatul din Levant, iar ISIS şi-a demarat genocidurile pe criterii, iată, religioase, nu etnice, de vreme ce-i vizează pe creştini şi pe yezizi.

Că religiile-şi sporesc perpetuu importanţa ca factor identitar, orientativ şi politic, livrând ceea ce pare multora unicul sprijin consistent într-o fluidă globalizare, în care viteza ameţitoare a schimbărilor nu e egalată decât de rapiditatea reflexului de a o denunţa, n-ar trebui să mire pe nimeni. E un fenomen universal, întrucât confuzia este generală, iar memoria veritabilă şi nu pretinsă nu-i, mai nicăieri, la mare preţ. România nu face excepţie.

„Confesionalizarea conflictelor”, după cum a numit-o Rainer Hermann în Frankfurter Allgemeine Zeitung şi autovictimizarea, ca esenţă a discursului antidemocratic nu se mai rezumă de mult doar la spaţiul arab şi islamic. Susţinut de propaganda şi dezinformarea sistematică practicate decenii la rând, la nivel global, de serviciile secrete comuniste, după cum reiese din ultima carte a generalului Pacepa, acest discurs, întotdeauna antioccidental, e azi nu doar catalizator al dezagregării unor state. E şi determinant în involuţiile spre dictatură ale unor ţări lansate acum două decenii pe calea democraţiei. De pildă ale Rusiei, Turciei şi statelor ex-comuniste din orbita lor.

La Moscova, ideologia prevalentă, pe moment, a dughinismului a recuperat din istoria religiilor fundamentalismul şi aspecte dintre cele mai abjecte ale doctrinelor şi ideologiilor totalitare laice sau de extracţie religioasă. De pildă ultanaţionalismul şi antisemitismul. Aceluiaşi antisemitism i se conferă o partitură majoră şi în islamismul fundamentalist afişat de adepţii liderului Turciei, Erdogan, ca şi în cel transformat în sursa demonstraţiilor antisioniste care au avut loc recent, în vest, în timpul confruntărilor din Gaza dintre Israel şi Hamas.

Nu e deloc întâmplător că şi în România sunt la lucru forţe care încearcă să capteze aceleaşi filoane gregare. Le conduce însuşi Victor Ponta, devreme ce premierul nu s-a putut abţine de la ticăloşia înfierării indirecte, prin diversiune etnico-religioasă, a contracandidatului său liberal, Klaus Johannis. I-a servit invocarea, de către Ponta, a unei prezumtive "mândrii", generate de originea sa naţională şi confesională, identică, desigur, cu a majorităţii românilor, de care n-ar trebui să-i fie "ruşine". Ca şi cum i-ar fi reproşat cineva premierului obârşia.

În plus Ponta este nu de azi de ieri aliatul unor turnători ca Dan Voiculescu, delator al unei poliţii politice comuniste care a excelat nu doar în persecutarea românilor, ci şi în sistematica lor îndobitocire prin diversiuni naţionalist-ortodoxiste. Prigonirea sistematică a minorităţilor etnice şi religioase i-a servit între altele acestei poliţii secrete şi drept momeală menită să atragă de partea ei extrema dreaptă.

E semnificativ că Ponta a propus în varii instanţe tot felul de schimbări majore, precum reorientarea României spre Rusia, China, Turcia şi spaţiul asiatic, dar nu s-a dezis niciodată de aliaţii săi interni recrutaţi cândva de Securitate şi n-a schiţat vreun gest de a-şi reforma partidul alcătuit din resturile PCR.

Având alături televiziunile sale de partid, care întreţin de ani de zile mitul „colonia România”, candidatul PSD-ist se bazează în mod evident, spre a obţine victoria în alegeri, pe noi anteniade al căror vârf de lance va fi discursul autovictimizator de tip islamisto-putinist.

Va încerca să-şi escamoteze incompetenţa economică, ori inadecvarea morală, documentată de susţinerea penalilor din majoritatea sa guvernamentală, inventând duşmani sau duşmănii pe calapodul întrebărilor sugestive, aparent nevinovate, în fond scandaloase, acreditând ideea că România şi majoritatea ei etnică, creştin-ortodoxă ar fi, chipurile, ameninţate.

De cealaltă parte, Klaus Johannis pare să fie prea puţin înzestrat spre a i se opune cu succes. Handicapul lui nu e nici originea şi nici confesiunea. Johannis pur şi simplu nu e carismatic. Nu ştie nici să zâmbească, nici să vorbească . Mai grav, n-a ascultat de sfatul celor care i-au recomandat să-şi amplifice credibilitatea şi capacitatea de a mobiliza prin integrarea figurilor de proră ale dreptei.

Or, nu poate fi destul să te bazezi pe stereotipurile pozitive ale imaginii de neamţ. Întrebarea nu e doar dacă românii sunt maturi şi toleranţi, în speţă pregătiţi, ca moderni, să accepte un prezidenţiabil de altă origine decât majoritarul, rezistând propagandei care va tinde să-i demonize alteritatea etnică şi confesională. Întrebarea e de ce i se cere oare unui electorat să aleagă în baza unui război al clişeelor, fie ele şi pozitive şi nu în temeiul facultăţilor reale, proprii candidaţilor şi al valorilor pentru care au luptat în trecut?