1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Jobbik, România Mare şi excesul de zel

În Europa extremismul, departe de a fi dispărut, ia amploare. In Slovacia, 10 la sută din alegători şi-au dat votul unor extremişti. În Ungaria, gruparea Jobbik a devenit a treia forţă politică din parlament.

default

Şeful formaţiuni ungare "Jobbik", de extrema dreaptă, Gabor Vona

Am avut întotdeauna o intensă oroare de un anume tip de exces de zel. În şcoală îi detestam cordial pe zeloşii tocilari şi turnători, care, nu întâmplător, tindeau să se confunde. Ulterior, i-am dispreţuit cu egală intensitate pe securişti şi pe informatorii lor, câinii de pază şi de vânătoare ai nomenclaturii comuniste.

Într-un târziu am realizat că şi unii şi alţii aveau şi au, păstrând proporţiile, foarte multe în comun. Oportunismul lor greţos face întotdeauna casă bună cu bigotismul care-i caracterizează. Cu toţii urăsc nonconformismul, individualismul, libertatea.

Cu toţii îşi reprimă voioşi toate impulsurile proprii, doar pentru a se gudura mai eficient pe lângă stăpânii lor şi a evita cu orice preţ alunecarea în capcana libertăţii, pe care, cu un instinct infailibil, au identificat-o ca pericolul suprem la adresa bunăstării lor de sclavi disciplinaţi.

Nici pe unii nici pe alţii comuniştii nu i-au inventat. Ei au preexistat sistemului marxist şi leninisto-stalinist, cum i-au precedat de altfel şi celui fascist şi nazist. Totalitarismul le-a oferit doar condiţiile optime ca să prolifereze.

Spre a combate în ei şi în alţii ispita libertăţii, o libertate care, când e autentică, este întotdeauna individuală şi plină de riscuri, întrucât implică asumarea de inconfortabile răspunderi, de care fanaticii se tem ca necuratul de tămâie, lacheii sistemelor totalitare exaltă permanent colectivismul. Şi ridică în slăvi „puritatea”.

De la Mussolini şi legionari, de la staliniştii şi maoiştii de ieri şi până la socialiştii lui Miloşevici din anii 90 ori islamiştii de azi, din subordinea lui Osama Bin-Laden, cu toţii au practicat şi practică acelaşi discurs revendicativ.

Deutschland Italien Mussolini nach seiner Befreiung bei Hitler

Benito Mussolini şi Adolf Hitler

Întemeiat pe exaltarea colectivităţii, pe "cuţitul înfipt în spinarea ei", pe incriminarea unor imaginare trădări victimizând propriului grup naţional, religios sau politic, ale cărui idealuri "pure" s-ar detaşa net de materialismul „murdar” al adversarilor săi, acest discurs îşi e stilistic egal sieşi, indiferent unde, când şi de către cine ar fi rostit.

Ţinta lui e, îniante de orice, călcarea în picioare a adversarilor politici, de preferinţă nonconformiştii, liberalii şi individualiştii susţinători ai democraţiei.

E un discurs eminamente ranchiunos, plin de ură şi sforăitor chiar şi când se dă modest, pompieristic, chiar şi când afişează o părelnică smerenie şi glorifică autentice valori supreme.

Tonul lui este viclean, iar îndărătul lui se ascunde omul resentimentar, insul complexat de tare inavuabile şi setea lui de represiune, setea de sângele tuturor celor ce nu aparţin propriului trib.

Individul cu pricina promite, pe cât de zelos, pe atât de oportunist, o iluzorie mântuire, cerând în schimb jertfa celor ce speră să se izbăvească prin intermediul lui, precum şi acordul lor neprecupeţit pentru instalarea la putere sau menţinerea la cârmă. Şeful totalitar, invariabil, vede enorm şi simte monstruos.

Sunt, într-adevăr, frapante similitudinile retorice şi ideologice dintre cuvântările unui Hitler, Mussolini, Stalin şi majoritatea celor rostite azi de epigonii lor comunişti, fascişti sau islamişti. Nu e nevoie decât de schimbarea unor sintagme sau nume proprii, pentru ca să se confunde.

În alocuţiunile reprezentanţilor extremei drepte maghiare, de pildă, e suficientă înlocuirea slovacilor sau românilor, cu ungurii, pentru ca vituperările exponenţilor formaţiunii Jobbik să se confunde integral cu ale lui Vadim şi ale României Mari.

Corneliu Vadim Tudor, Rumänien

Corneliu Vadim Tudor

Date prin sită, din aceste discursuri se-aleg în final aceiaşi duşmani, acelaşi antisemitism, acelaşi rasism antiţigănesc şi aceiaşi ură împotriva libertăţii, a drepturilor omului şi a democraţiilor de tip occidental.

Curios e, în context, că Europa, şi nu doar cea răsăriteană, nu pare a fi defel capabilă să înveţe din propriile catastrofe, de care e plină până la refuz istoria din ultimul ei veac.

Precum ciupercile după ploaie, epocile de criză readuc la suprafaţă toată pleava gregară, pe şefii carismatici şi pe subalternii lor docili, constituind baza umană a mişcărilor şi sistemelor totalitare.

Aflată perpetuu într-o căutare bezmetică de lideri chipurile „puri”, care să reinstituie în fine valorile colectiviste după care crede că tânjeşte, gloata îi recunoaşte pe stăpâni şi li se aruncă la picioare cu un instinct ce nu dă greş.

Pericolul e mare, cum e şi tentaţia extremistă, cu soluţiile simpliste, primitive, pe care le propun ideologii celor rinocerizaţi. Ar fi nevoie, întru combatarea periodicelor rinocerizări, această rercurentă maladie europeană, de apărători ai democraţiei care să nu ducă nici ei lipsă de oarece zel.

Dar în condiţiile relativismului contemporan, astfel de oameni n-au cum să intre în acţiune, fără a fi instantaneu bănuiţi că săvârşesc la rândul lor excese "antidemocratice".

O dovedeşte apriga polemică declanşată în Germania de cărţile unui Henryk M. Broder, Ayaan Hirsi Ali sau Necla Kelec, care contestă Islamului adecvarea la democraţie şi îi cere să se reformeze.

Tustrei, imigranţi şi buni cunoscători ai fenomenului extremist, fervenţi apărători ai liberalismului occidental şi ai societăţilor deschise s-au trezit acuzaţi cu virulenţă de o parte a elitei culturale germane de "fanatism".

Echivalat, politic corect, cu al fundamentaliştilor islamici pe care cei trei îi combat, acest "fanatism" ar marca forma mentis a celor trei critici ai Islamului, care, ca atare, ar trăda idealurile (de toleranţă) occidentale şi nu s-ar deosebi chipurile cu nimic de intoleranţii lor adversari islamişti.

Cercul vicios se închide aici. Argumentul circular, bazat pe confuzia dintre aderenţa asumată la valorile liberalismului şi prezumtiva obligaţie consecutivă a celor ce aderă la ele ca, în numele libertăţii, să admită până şi inadmisibilul, este vădit.

De aici încolo, discursul urii şi al extremismului şi-a dobândit nu doar drept de cetate în Apus. Şi-a cucerit chiar privilegiul de a le izola pe cele democratice. Halal să-i fie.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu