1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Istoria post-națională a Europei

Deznodământul revoltei grecești arată că asistăm la o etapă nouă din istoria post-națională a Europei și că națiunile periferice dobândesc un statut mai asemănător claselor sociale din arhitectura vechilor state națiuni.

În cele din urmă, guvernul Tsipras a uimit pe toată lumea. Dar nu pentru amploarea revendicărilor sau pentru organizarea unui referendum, ci pentru felul cum a cedat, punând în aplicare exact măsurile împotriva cărora ridicase întreaga Grecie. Un economist citat cu asiduitate în virtutea celebrității sale, Paul Krugman, spunea deunăzi la CNN că nu ar fi crezut ca grecii să afișeze o postură radicală fără să aibă niciun plan de rezervă.

Prin urmare, unii dintre cei care îl încurajau pe premierul Tsipras îi atribuiau acestuia intenții pe care nu le avea. Bunăoară, unii păreau încredințați că planul nemărturisit al lui Alexis Tsipras ar fi fost acela de a scoate Grecia din zona euro. S-a dovedit apoi că s-au înșelat cu toții și că el nu a acționat ca un lider guvernamental - în sensul tradițional al termenului - ci ca un lider de sindicat. Nu întâmplător el însuși și susținătorii săi au subliniat insistent că au primit un mandat popular ferm pe care referendumul din 5 iulie l-a reconfirmat și întărit.

E adevărat că și un guvern național are nevoie de un mandat popular, dar un asemenea for mai deține, teoretic, și o importantă rezervă de gândire proprie, o rezervă strategică, așa-spunând, manifestând, inevitabil, un anumit decalaj față de gândirea comună. E un mic paradox aici, căci, pe de o parte, democrațiile pretind transparență și dezbatere largă, dar, pe de alta, tot ele cer liderilor o competență superioară, prin care ar trebui să înțelegem și forța morală de a asuma riscuri.

Alexis Tsipras, în schimb, a fost expresia integrală a gândirii comune și a mandatului popular primit la alegeri și la referendum. El nu putea asuma niciun risc, căci nu avea o gândire proprie, nu avea ”un proiect de țară”, cum se mai spune încă la noi (dar nu pentru multă vreme), acționând de fapt asemenea unui lider de sindicat condus de un mandat imperativ. Conform sensibilităților recente, Tsipras a întruchipat liderul democratic ideal și nu este întâmplător că a fost admirat în multe locuri, inclusiv în România. Mulți și-ar dori un lider ca Tsipras, s-a spus de atâtea ori, tocmai pentru că el s-a identificat cu poporul fără rest. Dar tocmai de aici i s-a tras și înfrângerea lamentabilă. Căci din clipa în care resursele sale de negociere se epuizaseră, el a rămas complet golit de orice proiect și de orice idee, acceptând tot ceea ce respinsese inițial. Din acel moment el a făcut figura liderului de sindicat care trădează, trecând de partea administrației. Prin comparație cu el, Yanis Varoufakis a rămas rebelul perfect, omul inflexibil și loial cauzei sale până la capăt, marginalul care preferă iubirea și respectul companionilor în detrimentul succesului cinic. Întreaga poveste a semănat mai mult cu un episod din istoria stângii revoluționare, cu radicali și moderați și, bineînțeles, cu eternii oportuniști.

Pe scurt, Grecia nu a acționat ca o țară în sensul pe care acest termen îl mai avea în a doua jumătate a secolului trecut și poate și în primul deceniu al acestui secol, ci ca o clasă socială. Atașamentul grecilor față de Europa ar trebui înțeles nu atât ca mesaj ”luminat”, ”rațional”, ca expresie a păturii culte care ar înțelege exigențele continentului, ci ca sentiment profund al dependenței și al propriei neputințe economice. Dacă grecii ar mai fi gândit în termeni naționali, ei n-ar fi putut exclude ieșirea din zona euro și reconstruirea propriei economii pe alte temeiuri. A fost cu totul surprinzător că abandonarea monedei comune a fost considerată o soluție validă de economiștii americani sau germani, dar nicio grupare și niciun lider relevant din Grecia nu au luat-o măcar în considerare. Dimpotrivă, Tsipras și Varoufakis, liderii democratici ”ideali”, au considerat ieșirea din euro ca o inadmisibilă alungare din paradis.

Deznodământul revoltei grecești ne arată că asistăm la o etapă nouă din istoria post-națională a Europei și că națiunile periferice dobândesc un statut mai asemănător claselor sociale din arhitectura vechilor societăți cuprinse în statele națiuni. Este interesant că, înainte de referendum, un înalt prelat grec s-a exprimat în favoarea lui ”Da”, mesajul său fiind preluat cu uimire și cu satisfacție în anumite cercuri românești. Unii s-au grăbit să anunțe că Biserica Ortodoxă din Grecia este ”proeuropeană”, adică ”luminată” și ”corect orientată”, deși mult mai semnificativă a fost tocmai tăcerea Bisericii și nu participarea ei. Nu suntem siguri că descifrăm corect înțelesul acestei neutralități, dar bănuim că Biserica greacă s-a repliat pe sine, intuind că vor sosi momente în care ea însăși va fi nevoită să se decupleze de planul național cu care s-a identificat atât de puternic. Supraviețuirea ei va depinde de această disociere, care nu va exclude etnicul și ceea ce ține de tradițiile vernaculare, dar care vor fi asumate regresiv, ”dincoace” de ideea de națiune.

Românii au făcut ei înșiși un pas în această direcție post-națională, dar nu prin revoltă împotrivă diriguitorilor Europei, ci prin migrație. Grecii s-au constituit în ”sindicat” revendicativ, adoptând în Europa o postură exclusiv socială (spre deosebire de ”rebelii” britanici), românii însă au plecat cu milioanele în emigrație, ceea ce revine în cele din urmă la același lucru, căci ambele conduite înseamnă abandonarea națiunii ca mod de viață. În măsura în care nu doresc sau nu pot să se asimileze, românii din emigrație reprezintă la rândul lor o avangardă a acestei existențe post-naționale, identificându-se sociologic cu o categorie socială.