1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Istoria ideii de regionalizare

După aproape 10 ani de tăcere, un proiect politic devenit un veritabil tabu revine în centrul preocupărilor politicii româneşti.

default

Primul ministru Emil Boc susţine astăzi că proiectul regionalizării a fost iniţiat în realitate de Guvernul Năstase, dar că s-ar fi temut să-l ducă la bun sfârşit. Într-adevăr Adrian Năstase, cu ocazia vizitei din 2002 a comisarului european Michel Barnier, care se ocupa pe atunci cu politica regională, declara, printre altele, că o variantă pentru România ar putea fi împărţirea ţării pe regiuni de dezvoltare după model european.

De fapt dezbaterea publică a încetat la scurtă vreme după ce a început. La Cluj, politologul ungur Molnár Gusztáv formulase împreună cu un grup restrâns de colaboratori, un proiect privitor la împărţirea ţării în regiuni cu identitate istorică mai bine definită. În cuprinsul unui Memorandum publicat de revista “Provincia”, semnatarii propuneau “partidelor politice, administraţiilor locale, liderilor marcanţi de opinie şi societăţii civile” mai multe idei “referitoare la construcţia politică şi administrativă a unei Românii a regiunilor, în consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite”.

Îndată după declaraţia primului ministrului Adrian Năsase, grupul de la Cluj din jurul revistei "Provincia" a relansat subiectul reuşind să agite puţin scena politică şi mediatică a momentului. Unii dintre semnatarii Memorandumului au fost invitaţi la Bucureşti la emisiuni de televiziune, dar ambianţa era mai curând una marcată de suspiciune. Chiar dacă printre semnatarii acelui document se aflau şi români, faptul că ideea venise din cercuri politice şi intelectuale maghiare a fost hotărâtor. De altfel nu a trecut mult timp şi primul ministru Adrian Năstase a refuzat pur şi simplu să mai discute subiectul, avertizând pe cei care ar persevera că păşesc pe un teren periculos. S-a creat de aceea impresia că Memorandumul de la Cluj, în loc să anime dezbaterea, mai curând a inhibat-o.

Documentul publicat pentru prima dată în decembrie 2001 a fost semnat, într-adevăr, într-o proporţie covârşitoare de maghiari. Acest lucru era semnificativ pentru spiritul public. Semnatarii români s-au recrutat mai ales din rândul unor intelectuali care militau pentru depăşirea resentimentelor din trecut şi puţini dintre ei au continuat să militeze pe teren politic, retrăgându-se în activităţi pur intelectuale. De altfel, participarea lor la Memorandum a părut să fie mai mult o formă de credibilizare a unui proiect maghiar, deoarece nu păreau pregătiţi să intre în dezbatere cu cele mai potrivite argumente. Lipsa unei susţineri româneşti consistente a fost cu siguranţă partea slabă a acelei iniţiative.

Memorandumul de la Cluj nu conţinea însă nimic subversiv, dimpotrivă, făcea câteva declaraţii de principii foarte ferme, menite să risipească neîncrederea. “În accepţiunea noastră, se spunea în document, proiectul construcţiei regionale a României nu are nimic în comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natură”. Cu toate acestea, o nefericită ambiguitate lexicală a continuat să alimenteze suspiciunile. La punctul 6, de exemplu, se propunea “discutarea înfiinţării unor consilii regionale sau a parlamentelor provinciale localizate în reşedinţe regionale sau capitale provinciale”. Părea, desigur, prea mult, fie şi ca simplă propunere. „Parlamentele provinciale”, păreau, în context, sinonime pentru „consiliile regionale”, dar dacă erau mai mult decât atât?

După 9 ani de zile şi după admiterea României în UE, subiectul beneficiază de o ambianţă politică mai calmă. Totuşi, faptul că UDMR are un punct de vedere distinct crează pe mai departe dificultăţi. Pentru români pare cu totul indiferent dacă judeţul Alba participă sau nu la aceeaşi regiune cu judeţul Harghita, dar pentru unguri nu. Or, o reformă de o asemenea anvergură nu poate reuşi fără asentimentul tuturor. Şi nici nu are rost o reformă care nu vine în întâmpinarea unor speranţe reale. O nouă tăietură arbitrară, care nu ţine cont de istorie şi de viaţa concretă a comunităţilor va avea mai curând efecte negative.

Responsabilii politicii româneşti ar putea să descopere că refuzul dialogului nu duce niciodată la nimic bun şi că ultimii 9 ani au fost timp pierdut. Dar maghiarii la rândul lor ar avea ocazia să înveţe din Memorandumul de la Cluj că ambiguităţile sunt contraproductive.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz

Vă mai recomandăm