1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Istoria, ce materie grea

Cum trebuie interpretată semnificaţia actului de la 23 august 1944? Ce aflăm din absenţa oricărui consens cu privire la acest capitol esenţial al trecutului românesc?

Am făcut greşeala de a urmări o vreme discuţiile cu privire la 23 august de pe forumuri. Nu că ar fi edificatoare în privinţa adevărului istoric. Nu că ar fi semnificative din unghiul opiniei pe care poporul român şi-o va face, în cele din urmă, despre un moment cheie din istoria sa.

Dar m-am văzut expus grav unui puseu de tristeţe când am constatat că, la 23 de ani de la fericita cădere a regimului impus României de sovietici mai există totuşi mulţi care nu s-au edificat cu privire la atrocele preludiu fascist al comunismului.

Mulţi români continuă să cotizeze la vulgata antonesciano-naţional-comunistă. Mulţi, prea mulţi, mai cred sincer în miturile puse în circulaţie nu în ultimul rând de regimul ceauşist în faza sa finală, spre a recupera o parte a elementului fascist, spre a-şi asigura un minim de popularitate şi a frâna procesul ireversibil al disoluţiei sale.

Între aceste mituri se numără la loc de frunte imaginarul „eroism” al lui Antonescu. Întrucât n-au înţeles nimic din peisajul politic şi militar global al anului 1944, iar mareşalul arestat de rege a fost dat pe mâna ruşilor şi condamnat la moarte într-o farsă judiciară tipică pentru înscenatele procese staliniste, unii se cred îndreptăţiţi să-l considere pe dictatorul fascist un martir.

În realitate, mareşalul şi-a asumat în faţa istoriei românilor decizii funeste, fărădelegi, crime şi vinovăţii imprescriptibile. E vinovat nu doar pentru iresponsabila acceptare a dictatului de la Viena soldat cu raptul teritorial comis din ordinul lui Hitler, când României i s-a luat nordul Transilvaniei, un ţinut dăruit atunci Ungariei.

E vinovat pentru încheierea unei alianţe cu Hitler, în condiţiile în care şeful statului totalitar nazist a urmărit un proiect dement, condamnat de istorie şi de umanitate. Că Antonescu n-a avut luciditatea şi inteligenţa să intuiască acest lucru i s-ar fi putut trece cu vederea, doar dacă n-ar fi fost şeful statului român.

Or, n-ar fi avut nevoie de nici o chibzuinţă specială spre a şti că este imoral şi inept să închei o alianţă cu un ins ca Hitler, care semnase un pact cu Stalin, în baza căruia ruşii se înfruptaseră şi ei din teritoriile româneşti, acaparând Bucovina şi Basarabia, fără ca autorităţile pre-antonesciene să se opună.

Ion Antonescu e vinovat, de asemenea, pentru decizia fatală de a trece Nistrul, precum şi, last but not least, pentru crimele în masă, de război şi contra umanităţii săvârşite sub autoritatea regimul antonescian, deci pentru capitolul românesc al Holocaustului.

Propaganda fascistă, care n-a încetat defel să-şi exale vaporii toxici nici sub comunişti, ajungând la performanţe remarcabile îndeosebi în sinistra "epocă de aur" a naţional-comunismului ceauşist, a susţinut în repetate rânduri enormitatea potrivit căreia Antonescu n-ar fi avut, chipurile, de ales.

Or, se ştie, graţie exemplului finlandezului Mannerheim, că ţările mici au avut şi alternativa de a se opune, prin luptă, arbitrariului unor dictatori mari şi puternici precum Hitler şi Stalin, demnitatea celor mărunţi dând în istoria ulterioară a naţiunilor agresate roade dintre cele mai benefice.

Reiese în mod clar cât de fastă a fost debarcarea lui Antonescu prin actul de la 23 august, graţie acţiunii hotărâte a regelui Mihai şi a liderilor democraţi ca Iuliu Maniu, cărora li s-a alăturat un responsabil comunist atipic, suprinzător de lucid şi de patriot, precum Lucreţiu Pătrăşcanu.

Reiese de asemenea cât de mari sunt, la capitolul memorie, restanţele postcomunismului românesc. Restanţe, care au dezastruoase consecinţe pentru aderenţa multora la democraţie, într-un moment în care criza a sporit tendinţele centrifugale şi ispitele neo-totalitare care confruntă Continentul. Ca atare, aceste regretabile goluri de memorie implică riscuri şi provocări suplimentare nu doar pentru România, ci şi pentru construcţia europeană şi proiectul ei democratic.