1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Istoria alianţelor ratate

A fost o perioadă în care fărâmiţarea scenei politice trecea drept o boală tratabilă cu pilula amară a votului majoritar. Astăzi ea pare să fie chiar natura ei intratabilă.

Ne apropiem cu paşi repezi de ceea ce ar părea să fie o fatalitate a politicii româneşti: nicio coaliţie nu funcţionează pe termen lung. Dacă va trece peste criza de acum, USL ar mai putea supravieţui o vreme, dar e greu de văzut cum ar putea-o duce până în 2016. Nu e cu totul imposibil, dar este improbabil.

S-ar putea obiecta că alianţa guvernamentală CDR-PD, în ciuda impresiei de instabilitate, a durat totuşi patru ani încheiaţi. Să nu uităm însă că CDR şi PD au constituit un guvern fără alternativă, un guvern care pornise pe un drum foarte îngust şi care nu se putea nici întoarce, nici nu putea face vreun ocol oarecare. Pe de o parte era reforma şi occidentul, iar pe de alta spaima motivată de a rămâne într-un no man’s land, lipsită de orice îndrumare politică şi de orice resurse. Ruperea alianţei şi revenirea PDSR la guvernare laolaltă cu naţionaliştii iraţionali din PUNR şi PRM era o variantă care nu putea fi luată în considerare. De aceea, am spune că guvernarea CDR-PD s-a desfăşurat în împrejurări excepţionale şi irepetabile. Numai uriaşa constrângere de context a putut ţine laolaltă două formaţiuni, CDR şi PD, care se detestau reciproc din toată inima.

Dar dacă ruperea unei alianţe nu mai are acelaşi dramatism, atunci toate aceste configuraţii de circumstanţă se pulverizează rapid. Şi astăzi se vorbeşte despre orientarea către occident şi despre presupusa forţă gravitaţională a Rusiei, dar, spre deosebire de perioada în care aceste cuvinte îşi trăiau sensul lor propriu şi ţeseau istorii reale, astăzi sunt doar figuri de stil şi pilde moralizatoare. Mizele politice aflate astăzi în joc sunt desigur şi ele importante, dar la o cu totul altă scară.

În orice caz, după guvernarea CDR-PD, care ar trebui reconsiderată din multe puncte de vedere, alianţa D.A. a făcut o figură foarte proastă. PNL era o rămăşiţă a CDR, PD era acelaşi PD, dar fără constrângerile exterioare n-au mai reuşit să rămână împreună. Nu întâmplător tot atunci s-a născut ideea reformării sistemului politic prin pârghiile legii electorale. Valeriu Stoica şi Traian Băsescu au promovat ideea votului majoritar, menit să creeze un sistem bipartit după model anglo-saxon. La vremea respectivă părea o idee excepţională, cel puţin din punct de vedere teoretic. Dar punerea ei în practică ar fi însemnat moartea unor partide, care s-au dovedit mai rezistente decât ne-am imaginat. Nu oamenii erau periclitaţi, căci fiecare îşi putea găsi locul într-o nouă şi mare formaţiune a dreptei, ci organizaţiile însele, care au manifestat un puternic instinct de conservare.

Astăzi, privind retrospectiv, pare mai limpede că e greu să impui cu forţa societăţii ceva ce o nelinişteşte. Asaltul de atunci împotriva partidelor a avut de fapt urmări negative. Legea electorală, adoptată sub impulsul unui referendum validat, a fost o alcătuire absurdă, care încerca să împace lucruri opuse. PNL şi UDMR, care aveau privilegiul de a participa la redactarea legii, au avut grijă să neutralizeze complet efectele majoritarismului implicat în votul uninominal. A fost interesant că puţini şi-a dat seama atunci ce se întâmplă, pentru că opinia publică fusese dopată cu un discurs despre integritate şi virtutea votului uninominal de a selecta oameni de valoare, încât natura reală a acestui vot şi scopul său politic au trecut neobservate. Cert este că reforma electorală a fost un eşec dramatic, pe care cetăţenii nici nu l-au observat, căci obiectivul strict al votului uninominal fusese atins.

Dar dacă în 2008 PNL era în pericol de moarte, în 2012 PDL-ului i-a trecut şi lui glonţul pe la ureche. Curtea Constituţională a respins legea votului majoritar, promovată de astă dată de PNL, cu argumente inconsistente. Probabil că judecătorii s-au mângâiat cu gândul că împiedică ducerea la îndeplinire a unei răzbunări şi că, deşi se înşală în forme, restabilesc în fond un fel de justiţie. Politica românească în întregul ei ajunsese la concluzia că proporţionalitatea este ceea ce i se potriveşte cu adevărat şi că fărâmiţarea scenei politice ţine de natura ei mai profundă. În clipa în care un consilier al preşedintelui Traian Băsescu scria prin 2010 aceste lucruri, devenise clar că aventura majoritaristă se încheiase. Politica românească se întorcea la matcă şi se pregătea să reia jocul scindărilor, grupărilor şi regrupărilor nesfârşite.

Dacă şi când se va rupe USL vom vedea, dar e limpede că politicii româneşti nu i-a rămas decât să experimenteze pe mai departe jocul acesta al alianţelor, până când va reuşi totuşi câteva combinaţii mai statornice.