1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Istoria și arhiva SIPA

Polemica surprinzătoare despre o arhivă pe jumătate uitată continuă într-o ambianță de nervozitate și nedumerire. De ce acum și în ce scop? Dar întrebările importante sunt cu totul altele.

Ministrul Justiției a spus despre arhiva SIPA ceva uimitor: ”E păcat să o distrugem, ea este un segment din istoria mai placută sau mai puțin plăcută”. Argumentul e cu atât mai interesant, cu cât are cel puțin aparența unei reflecții detașate și obiective. Chiar dacă altele ar putea fi intențiile ministrului, mai apropiate de contextul politic imediat, argumentul contează, căci de el depinde încrederea și acceptarea societății. Oamenii rezonează încă la conceptul de istorie, care sună grav și important.

Dar se cuvine să-l întrebăm de îndată pe ministrul de Justiție: ce este istoria? Pentru că ironia care îi scapă este că distrugerea unei arhive face și ea parte din istorie. Ridicarea statuii lui Lenin a fost istorie, dar dărâmarea ei de asemenea. Și încă ce istorie! După argumentul său, dărâmarea statuilor lui Lenin a fost o greșeală, căci acele artefacte țineau de istorie. Am văzut cu aproximativ un deceniu în urmă că un grup de militanți seculariști radicali, cărora li se alăturaseră destui naivi care nu înțelegeau substratul, s-au opus mutării/distrugerii mausoleului comuniștilor din Parcul Carol din București exact cu același argument: ”este istorie”. Cu siguranță însă că aceiași oameni nu ar fi făcut un lanț uman în jurul statuii lui Lenin din Piața Scânteii! Ceea ce înseamnă că nu erau prea siguri pe argumentația lor care, dacă ar fi aplicată cinstit, ar pretinde ca în fiecare școală din România să fie reașezat la locul său de odinioară portretul lui Ceaușescu.

Or, ironia face ca tocmai arderea portretelor lui Ceaușescu, în decembrie 1989, spontană și pe scară largă, să fi fost trăită ca ”adevărata” istorie, ca și scoaterea din biblioteci a volumelor omagiale. Istoria nu e doar conservare pioasă, ci și distrugere contestatară sau, uneori, pur și simplu igienică. Istoria nu e doar o succesiune de fapte, ci o dialectică mai complicată. Căci istoria este, paradoxal, și uitare. Când lucurile iau un alt curs, multe fapte încep să fie trecute sub tăcere, tocmai pentru a nu tulbura fluxul nou al vieții. Prin urmare, uitarea și memoria fac deopotrivă parte din strategiile istoriei.

În cele din urmă ni se pare destul de limpede că nimeni nu poate decide asupra a ceea ce este sau nu este istorie și cu toate acestea deciziile oamenilor în această privință fac istoria. Dar decizia, ca să nu pară un simplu subterfugiu, trebuie să fie motivată prin recurs la valori și la opțiuni explicite.

Și ca să nu complicăm lucrurile excesiv, să mai spunem doar că argumentația ministrului este nu falsă, căci nu putem decide acest lucru, ci cu totul insuficientă. Nu e destul să spui ca arhiva SIPA e istorie, e nevoie să spui de ce preferi conservarea și nu distrugerea ei și care este semnificația (sau, dacă doriți, scopul) conservării arhivei. Altfel totul riscă, în cazul cel mai bun, să pară o simplă superstiție: ”E istorie, adică e sacră, ceea ce o face intangibilă!”

După opinia noastră, opoziția între cei care doresc distrugerea și cei care preferă conservarea arhivei este cea esențială. Celelalte lucruri, despre care se glosează cu insistență, cum ar fi ”adevăratele motive pentru care subiectul a ieșit la iveală” sau ”cine dorește să discrediteze justiția”, sunt secundare, deși par atât de spectaculoase.  Abia decizia distrugerii sau conservării arhivei este una”istorică”. În orice caz, a lăsa dosarele să mucezească într-o ambianță promiscuă de secret permisiv e o formă de indolență.