1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ispita statului deoparte

Când incendiatorii sunt la lucru şi vieţile-n pericol, pompierii sunt chemaţi să stingă flăcările, nu să tacă, să le analizeze lent, la rece, cu grijă, obiectiv.

Şi nici să-şi potenţeze dramatic acţiunea salvatoare întârziindu-şi tactic intervenţia.

De ce n-or fi ieşind românii în stradă să-şi apere statul de drept, s-a întrebat la Bucureşti, mai degrabă retoric decât realmente uimită, Victoria Nuland. Românii au motive să-i mulţumească pentru o clarificare de mult necesară, dar şi să ceară ajutor suplimentar nu numai Occidentului, ci şi propriilor intelectuali „neutri”.

Demonstrând că nu e chiar foarte surprinsă, că nu ignoră unde se ascunde, în România contemporană, răul esenţial, alcătuit din alianţa dintre extremism politic, clientelismul economic şi mass media aservită, şefa adjunctă a Departamentului de Stat a dat răspuns ipoteticei dileme reliefând că ştie că românii sunt manipulaţi. În special prin presă. Pentru că înaltul emisar al Statelor Unite n-a permis acreditarea la întâlnirea ei cu ONG-urile şi cu ziarişti decât a celor cu o impecabilă carte de vizită democratică. Au fost excluse ONG-urile arondate, inclusiv cele, militant anti-băsiste, subordonate concernului lui Felix.

Că Antena 3 şi aşa-zisele organizaţii neguvernamentale afiliate imperiului oligarhic s-au văzut exmatriculate de la întrunirea de la ambasada americană cu „diriginta superioară”, cum a calificat-o un consilier al primului ministru, s-a dovedit un simbol tare. Aşa se exercită versiunea cea mai viguroasă de soft-power. Care nu e însă lipsită şi de riscuri.

Fiindcă n-au fost eliminaţi doar publiciştii şi ong-iştii controlaţi direct sau indirect de foştii şi de actualii securişti, legionari, mafioţi şi clienţi ai puterii USL-iste. Demersul neconvocării multora la ambasada americană i-a evacuat din clubul de elită al celor „chemaţi” şi, implicit, înnobilaţi, şi pe unii membri de vază ai societăţii civile româneşti, cu ştate vechi de pildă în lupta pentru libertatea presei.

Ca într-un vechi basm nemţesc cu zâne ursitoare din care, din motive de oportunitate, a 13-a, fiindcă n-a fost invitată, s-a supărat foc şi în loc să binecuvânteze a blestemat copilul ce urma să fie botezat, vanitatea unora dintre excluşi s-a inflamat. Apoi, ea, sau poate altceva, i-a determinat să uite cât de importantă, vitală chiar, e solidaritatea.

Încât excluderea a despărţit grâul de neghină, dar a şi rănit grav orgoliile unor observatori. I-a întristat probabil în special pe aceia, prezumtiv neutri, care îşi poartă imparţialitatea ca pe un blazon. I-a înfuriat desigur şi pe toţi aceia care cred că-şi demonstrează superioritatea, dacă, după ce pun un fals semn de egalitate între un partizanat clientelar de tip antenist şi angajamentul pentru o cauză dreaptă, le resping pe ambele în numele unei presupuse obiectivităţi.

Plasându-se deasupra taberelor toate, aceşti inşi analitici, sceptici, nu neapărat răuvoitori, în genere lucizi, dar roşi de regulă de ambiţii şi de îndoieli inavuabile şi învârtoşaţi în monismul certitudinii că, la capitolul valori, stau mai bine decât toţi dacă refuză orice alte certitudini, creează o falsă echivalenţă morală. Echivalenţa dintre rău şi bine, dintre făptaşi şi victime.

E sceptic demonul? se întreba Cioran. Echivalenţa morală şterge limitele şi clivajul dintre mişelia criminală a unui Smerdiakov şi sfinţenia unui Alioşa. E ca şi cum arbitrul unui meci de fotbal îşi poate păstra ştaiful şi continua imperturbabil să conducă partida chiar şi când suporterii unei echipe încep să tragă pe la spate în adversari. Asemenea echivalenţe lasă într-un offside catastrofal, în cele din urmă, tocmai spiritele sceptice, pe cultivaţii succesori ai lui Ivan Karamazov, pe intelectualii dotaţi incontestabil cu facultatea de a gândi, dar prea puţin smeriţi, pe care trufia neangajării împotriva răului dezlănţuit sfârşeşte prin a-i sminti şi pierde.

În confruntarea dintre Cain şi Abel nici măcar Cerul nu poate fi imparţial până la capăt. Înainte ca pământul să-i înghită pe cei răi, proorocul îi invită pe vecinii lor să-i părăsească, evacuând zona contaminată. Ispita hamletizărilor şi îmbufnării statului pe tuşă e o temă veche. L-a acaparat pe Ahile când, supărat pe Agamemnon, eroul grec s-a retras din bătălie şi s-a izolat spre a se ruga zeilor să dea forţă duşmanilor din Troia, câtă vreme se va ţine el deoparte.

Or, România stă să cadă. A luat-o pe calea care duce-n Belarus. Ţara, o spune „BTI 2014”, indicele transformării publicat de Bertelsmann, e pradă unei democraţii tot mai „defecte”. S-ar putea chiar să se afle, după cum cred eu, pe punctul de a bascula într-o autocraţie nouă.

E, deci, timpul să nu se mai confunde extremismul antidemocratic cu liberalismul şi social-democraţia, ori cu asumarea deschisă a luptei pentru valori ca libertatea şi statul de drept. Nu-i admisibilă nici măcar tactica, vremelnica neangajare, întru potenţarea efectului propriei intrări tardive în bătălie. Cine tace, deşi ştie bine despre ce e vorba, consimte. Chiar dacă tace punctual şi selectiv.

E vremea aşadar să se aleagă apele. Să înceteze laşitatea şi amoralitatea abdicărilor. Adăugate altor scandaloase abjurări ale unor intelectuali de marcă, în primele decenii postcomuniste, lipsei lustraţiei, precum şi succesivelor tergiversări ale reformei ele au contribuit decisiv la prelungirea existenţei actualului stat clientelar.