Iranul, vestul şi descurajarea

În replică la avertismentele tot mai clare lansate la adresa Iranului de oficiali ai statului evreu, aiatolahul Kamenei a trecut la ameninţări antioccidentale proprii.

Şeful de facto al statului iranian a declarat vineri că Iranul nu se va plia presiunilor Apusene. Aiatolahul a mai afirmat că ameninţările la adresa statului persan or atacarea sa ar aduce „prejudicii Americii”. Khamenei a mai spus că sancţiunile şi embargoul petrolier „nu vor determina modificări ale cursului programului nuclear iranian” şi şi-a reluat obiceiul vituperărilor anti-sioniste.

Iranul reprezintă şi unul din subiectele de căpătâi ale celei de-a 48-a ediţii a Conferinţei de Securitate de la München, care atrage an de an experţi, observatori şi personalităţi politice de prim rang din toată lumea.

Wolfgang Ischinger, organizatorul şi coordonatorul acestei conferinţe, nu este un cap pătrat. Nu e un birocrat sau diplomat de duzină, ci un spirit fin, dotat cu multă experienţă şi cu tot atât discernământ politic. A servit Germaniei în calitate de ambasador la ONU, în dificila epocă de după atentatele de la 11 septembrie şi a preluat, de câţiva ani buni, şefia Conferinţei de Securitate de la München.

Dar poziţia pe care şi-a expus-o Ischinger în contenciosul iranian, cu puţin înaintea inaugurării actualei ediţii a prestigioasei reuniuni internaţionale din capitala Bavariei, lasă mult de dorit în materie de fiabilitate a argumentelor.

Diplomatul german şi-a reiterat, la München, avertismentele faţă de un virtual atac împotriva Iranului. „O lovitură militară ar echivala cu un faliment al politicii şi al diplomaţiei” a afirmat el textual, într-un interviu acordat postului public naţional de radio al Germaniei, Deutschlandfunk.

Pe moment există un consens internaţional - care nu include doar opiniile occidentale ci şi pe cele ale lumii arabe - potrivit căruia nu trebuie acceptat un Iran nuclearizat. Această opţiune e pur şi simplu, inadmisibilă, din unghiul lumii civilizate. Fiindcă teocraţia iraniană e un stat belicos, care-şi pune în pericol vecinii şi ameninţă statul evreu cu genocidul, negând, totodată Holocaustul.

Deşi toate acestea nu sunt opţiuni raţionale, Ischinger a pledat la München în favoarea unei replieri a Comunităţii Internaţionale pe poziţii ocupate de occidentali în timpul războiului rece. Conform şefului Conferinţei de Securitate, ar fi recomandabilă revenirea la o politică a descurajării nucleare, strategie care s-a dovedit utilă în timpul confruntării dintre est şi vest.

Or, în cazul Iranului, disuasiunea din păcate nu are şanse de a funcţiona. Pentru că, spre deosebire de liderii sovietici, demnitarii iranieni sunt fundamentalişti şi fanatici religioşi, pentru care credinţa islamică e totul, raţionalitatea fiind, în cel mai bun caz, a cincia roată la căruţă.

E adevărat că nimic nu garantează succesul unui atac militar împotriva Iranului. Concomitent, o asemenea operaţiune ar putea accentua destabilizarea Orientului Mijlociu. O regiune care este însă şi acum, extrem de instabilă, şi în care aliatul sirian al Teheranului, regimul dictatorului Bashar el Assad, continuă să-şi masacreze populaţia răsculată.

În aceste condiţii ar fi, desigur, dezirabil ca Organizaţia Mondială să devină scena unui puternic consens internaţional, care să forţeze mâna asupritorilor din regiune, punând capăt, totodată, programelor lor de înarmare nucleare.

Pare însă că, pentru Rusia şi China comunistă, sentimentele antioccidentale sunt prea puternice, iar frica de intervenţionism internaţional, antidictatorial şi simpatia faţă de regimurile autoritare şi totalitare sunt prea mari pentru ca un astfel de consens să fie realizabil.

În consecinţă, un embargo sever impus regimului iranian şi, la nevoie, recursul la opţiunea militară nu pot fi abandonate, decât cu preţul renunţării la realism politic.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder