1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Iranul islamist şi extrema dreaptă germană

Cine apără Apusul creştin de primejdia islamizării Europei? Subiectul prezumtivului pericol a devenit de mult monopolul mai multor formaţiuni populiste de dreapta din Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia şi Olanda...

default

Negaţionistul Holocaustului, germanul Gerald Fredrick Toben, la "Conferinţa" pe tema Holocaustului organizată de revizioniştii iranieni

În egală măsură picant şi semnificativ e însă faptul că alte partide, situate şi mai la dreapta, au devenit şi singurele grupări politice europene care au salutat aşa-zisa "realegere" în funcţie a lui Mahmud Ahmadinedjad.

Departe de a condamna regimul islamist iranian pentru teroarea dezlănţuită în oraşele persane, formaţiunile neonaziste germane, NPD şi DVU l-au "felicitat din inimă pe d-l preşedinte Ahmadinedjad", după cum s-a exprimat conducerea uneia din ele. DVU, grupare autointitulată „uniunea populară germană” a apreciat în context că poporul iranian ar fi optat pentru Ahmadinedjad în calitatea acestuia de „om simplu, din popor, care activează modest şi lipsit de egoism”.

La rândul lor, neonaziştii, care alcătuiesc NPD, aşa-anumitul partid naţional-democrat german, au condamnat fără drept de apel, în internet, ceea ce au numit „atacurile presei la adresa spiritului poporului iranian”. Extremiştii de dreapta germani nu s-au dat în lături să laude ditirambic şi draconica cenzură introdusă de fundamentaliştii islamici de la Teheran, în ciuda faptului că neonaziştii se plâng frecvent în Germania, că ar fi expuşi unei drastice îngrădiri a libertăţii de expresie.

Cum se explică strania joncţiune dintre islamiştii iranieni şi extrema dreaptă din Germania? Alianţa lor, aparent contra naturii, s-a manifestat cât se poate de vizibil în timpul campionatului mondial de fotbal derulat în Republica Federală.

Logo der Kampagne iranischer Studenten gegen NPD-Aufmarsch für Ahmadinejad während WM

Studenţi iranieni din Germania protestând la Campionatul Mondial de fotbal contra susţinerii lui Ahmadinejad de către neonaziştii de la NPD

În mod evident, temeiul bizarei simpatii mutuale, şi a colaborării, de mai lungă durată, dintre emulii sistemului hitlerist şi integriştii iranieni e dat de ura comună împotriva democraţiei şi liberalismului de tip occidental.

Ura implacabilă împotriva evreilor şi-a Israelului şi vrăjmăşia antiamericană decurg de altfel, parţial, şi din această funciară ostilitate faţă de societăţile deschise, faţă de respectul datorat drepturilor omului şi faţă de pluralismul politic, toate considerate „invenţii evreieşti”.

Nu trebuie omis în context că preşedintele iranian Ahmadinedjad, un negaţionist al Holocaustului, a devenit între timp în lumea islamică purtătorul de cuvânt al unui larg curent de opinie antisemit, impregnat de o ideologie fundamentalistă, care datorează mult doctrinei naziste. Vaste segmente ale acestei doctrine au fost exportate în Orient de ciracii lui Hitler fugiţi din Germania ocupată după prăbuşirea celui de-al treilea Reich.

Concomitent, Ahmadinedjad încorporează ca nimeni altul trăsăturile mitului conducătorului, mit încarnat odinioară de dictatori fascişti precum Hitler, Mussolini sau Antonescu. Plasându-se în postura unui lider care se opune mult-hulitei „decadenţe occidentale” şi individualismului apusean, Ahmadinedjad alimentează impresia că ar fi utilizabil ca un soi de contra-matrice autoritară şi colectivistă. O matrice aptă să se substituie detestatului model liberal occidental.

N-ar fi exclus de asemenea, ca regimul iranian şi alte forţe fundamentalist-islamice din ţările exportatoare de petrol să susţină financiar diverse mişcări extremiste din occident, la fel cum au procedat de altfel şi serviciile secrete comuniste înainte de 1989.

Potrivit unor experţi, cooperarea dintre cele două tabere ar fi doar punctuală, contradicţiile dintre ele – rasismul unora şi intoleranţa religioasă a altora - fiind prea grave pentru a permite extinderea alianţei în baza principiului potrivit căruia „duşmanul duşmanilor mei mi-e prieten”.

Mă tem însă că această analiză nu e tocmai foarte lucidă. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, n-ar fi existat colaborarea dintre Hitler şi muftiul Ierusalimului, al-Husseini, patronul spiritual al mişcărilor extremiste palestiniene, nici unităţi SS musulmane din Bosnia şi nici coaliţia dintre Germania nazistă şi Japonia imperială.


Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Vlad Drăghicescu