Iranul între diplomaţie şi intervenţie armată

Diplomaţie şi intervenţie armată. Aceasta pare a fi tactica aplicată Iranului în chestiunea programului nuclear. Rolurile se schimbă. Până acum Statele Unite lăsaseră impresia că atacul armat ar fi o soluţie, iar europenii insistaseră asupra negocierilor diplomatice. Miniştrii de externe din aşa numita Troică Europeană, Franţa, Marea Britanie şi Germania reuşiseră să convingă temporar Iranul să renunţe la experimentele de îmbogăţire a uraniului.

În schimbul acestei decizii, Europa nu făcuse nici un fel de promisiuni. A venit însă rândul Americii să prezinte oferte tentante. Dacă Teheranul renunţă la programul nuclear, Washington-ul nu se va mai opune aderării Iranului la Organizaţia Mondială a Comerţului şi va accepta chiar livrarea de piese de schimb pentru flota aeriană civilă din Iran, învechită.

În timp ce Washington-ul îşi moderează tonul, europenii devin mai duri. Negocierile nu trebuie grăbite. Cu alte cuvinte, atât timp cât discutăm, Teheran-ul nu trece la acţiune. Şi nici intervenţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite nu mai este exclusă de europeni, în cazul în care Teheran-ul respinge ofertele de cooperare.

Pe cât de surpinzătoare pare a fi această schimbare de roluri, pe atât de clare sunt indiciile privind îmbunătăţirea relaţiilor dintre Europa şi Statele Unite în privinţa politicii aplicate Iranului. Condoleezza Rice a reuşit, în urma turneului european, să găsească un limbaj comun în problema programului de îmbogăţire a uraniului. Misiune nu foarte dificilă, pentru că pe ambele maluri ale Atlanticului stăpâneşte starea de îngrijorare faţă de eventualitatea înarmării atomice a Teheran-ului.

În acelaşi timp însă, Washington-ul subliniază că noile oferte nu reprezintă o recompensă şi că, în caz de necesitate, se pot aplica şi alte metode. Metode care nu exclud sancţiuni mai aspre sau intervenţii militare. Şi aceste opţiuni nu mai sunt repinse acum nici de europeni. Deşi atât pentru Washington cât şi pentru Bruxelles ar trebui să fie clar că intervenţia Consiliului de Securitate ONU sau ameninţările militare nu pot schimba multe.

Statele Unite sunt în continuare legate de prezenţa militarilor în Irak. Ca atare, nu îşi pot permite o nouă aventură militară în regiune. Iar Consiliul de Securitate al ONU nu va condamna Iranul şi nu va aplica sancţiuni Teheran-ului din mai multe motive. Chinezii au încheiat recent contracte pentru livrarea de petrol cu Iranul-ul, iar Rusia şi-a întărit cooperarea cu Teheranul în domeniul programului atomic, astfel încât propunerile au toate şansele de a fi respinse de către reprezentanţii acestor două state în Consiliu.

Oferta Washington-ului nu pare a fi cea mai potrivită, în momentul de faţă. Negocierile de aderare a Iranului la Organizaţia Mondială a Comerţului durează mai mulţi ani, iar Iranul se consideră pe deplin îndreptăţit să facă parte din acest organism. La fel de îndreptăţit cum se consideră Teheran-ul să continue programul de îmbogăţire a uraniului.