1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Irakul între eşec şi succes

Preşedintele SUA, George Bush a efectuat o vizită fulger la Bagdad. Atît călătoria în sine, cît şi contextul ei precum şi mesajele directe şi indirecte pe care le-a transmis sunt remarcabile.

default

Consecvent sieşi: Preşedintele G.Bush, aici în Anglia, în 2003, reliefînd necesitatea campaniei militare irakiene, ca "parte a combaterii pericolului global al terorismului".

Cu doar o zi înaintea vizitei lui Bush făcuse titluri de-o şchiaopă replierea trupelor britanice din centrul oraşului Basra, principalul port petrolier situat în sudul şiit al Irakului. Începută duminică seara, plecarea britanicilor stîrnise aprinse controverse, temeri şi critici. Fiindcp, părăsind palatul prezidenţial din Basra, britanicii au lăsat oraşul pradă conflictelor dintre diversele miliţii şi grupări extremiste şiite.

„In Irak avem sarcini de îndeplinit şi răspunderi de asumat”, afirmase Gordon Brown în cursul primei sale vizite efectuate în calitate de premier britanic, la Washington. Dar după retragerea trupelor sale din Basra, în condiţiile în care unităţile britanice, repliate la aeroport, au abandonat centrul strategicului oraş, expunîndu-l haosului, anarhiei şi ciocnirilor civile, premierul britanic s-a văzut încolţit de critici dintre cele mai intense. Încercînd să iasă din defensivă, Brown a afirmat că trupele britanice ar fi „gata să reintervină dacă situaţia securităţii ar reclama-o”. Dar şeful executivului londonez n-a putut contracara impresia generală, conform căreia Anglia fuge cu coada între picioare. Oficial, autorităţile londoneze susţin că replierea militarilor britanici din Basra – care au predat controlul asupra localităţii poliţiei irakiene - ar inaugura tranziţia de la fază de luptă la o fază de supraveghere, convenită şi plănuită de mult.

Realitatea e, că retragerea riscă că complice masiv misiunea restabilirii securităţii în sudul Irakului, lăsînd terenul în mare măsură la cheremul grupărilor islamiste dirijate, instruite şi înarmate de Iran. La faţa locului, miliţiile şiite, angrenate într-o brutală şi permanentă confruntare pentru supremaţia în zonă, jubilau luni, considerînd că plecarea britanicilor echivalează cu o răsunătoare înfrîngere a „perfidului Albion”.

Un avertisment în acest sens lansase recent şi un important think-tank. Grupul de reflecţie „International Crisis Group” reliefase că retragerea militarilor va încuraja grupările extremiste şiite, care bombardează zilnic bazele britanice şi controlează bună parte din viaţa economică şi politică din Basra, să-şi dubleze eforturile destabilizatoare. Fiindcă din unghiul miliţiilor şiite dispariţia britanicilor reprezintă o răsunătoare victorie proprie.

Deloc de mirare că ieşirea progresivă din scenă a britanicilor, al căror contingent din Irak s-a redus la 5.500 de militari, din care alţi 500 vor fi retraşi probabil în curînd, a îngrijorat SUA şi a iscat ample tensiuni şi recriminări mutuale între Londra şi Washington. Americanii şi britanicii se acuză reciproc pentru alunecarea Irakului în haos, sporind astfel temerile celor care prevăd că divergenţele din sînul alianţei anglo-americane vor resuscita şi amplifica anarhia, vărsările de sînge şi tragediile confruntînd de ani de zile poporul irakian.

Spre a contracara acest pericol, Pentagonul a anunţat că e gata să intervină şi să înăbuşe orice tulburări care s-ar produce la Basra.

Or, poziţia militarilor americani e cu atît mai interesantă, cu cît, ani la rînd, mare parte din massmedia şi opinia publică occidentală, în frunte cu elitele ei de stînga elogiase trupele britanice şi criticase prezenţa militară a SUA în Irak. Cu "băşti, iar nu cu căşti", spre a-şi semnaliza propensiunea spre dialog, încrederea în autohtoni şi ororarea de ciocniri armate, "soldaţii Londrei", au afirmat în repetate rînduri pacifiştii germani şi apuseni, "s-au purtat mai cu mănuşi faţă de populaţia locală", repurtînd ca atare net mai mult succes decît camarazii lor americani în "cîştigarea inimilor şi minţilor irakiene".

Între timp cîştigul s-a transformat în ceea ce localnicii consideră a fi o ruşinoasă înfrîngere a Regatului Unit.

Adevărul este, că britanicii n-au fost învinşi pe cîmpul de luptă. Doar 20 de militari ai Londrei şi-au pierdut viaţa în ultimul an, în Irak. Doar 160, au pierit de la debutul campaniei aliate, care a dus la înlăturarea brutalei dictaturi a lui Saddam Hussein, poate cel mai sîngeros regim din istoria plină de satrapi sangvinari şi de potentaţi feroci şi cruzi a tiraniilor arabe.

In fapt, degringolada britanică a debutat şi a continuat pe teren propriu. Misiunea irakiană a devenit extrem de impopulară în Regatul Unit. Ceea ce l-a plasat pe Gordon Brown între ciocan şi nicovală. Pe de o parte, succesorul lui Tony Blair se simte nevoit să ţină cont de sondaje, pentru a rezista la cîrmă în faţa unei opoziţii conservatoare tot mai redutabile, pe de altă, nu vrea şi nu poate să pericliteze relaţiile anglo-americane, supărîndu-şi prea rău principalii aliaţi, cei de peste ocean. In plus, Marea Britanie e prefect conştientă că are obligaţii internaţionale, pe care nu le poate ignora. Incît Brown se va vedea nevoit să navigheze cu extremă precauţie spre a contracara impresia că englezii spală putina de frica terorismului.

Aceluiaşi scop i-a slujit vizita-surpriză a lui Bush în regiune. Nu întîmplător, ea a avut loc aproape concomitent cu jenanta repliere britanică, mesajele celor două evenimente fiind diametral opuse.

Fiindcă, spre deosebire de treptata ieşire de pe scena şiită, pe uşa din dos, a britanicilor, vizita lui Bush a scos în evidenţă progresele realizate de americani în restabilirea securităţii în faimosul triunghi sunit. Ani de zile, triunghiul a reprezentat regiunea cea mai grav afectată de terorism şi violenţe din Irak. Bush s-a folosit de prilej pentru a anunţa şi el eventualitatea reducerii trupelor americane din Irak, pentru cazul în care situaţia securităţii se va ameliora în continuare. Dar preşedintele SUA a ţinut să precizeze că virtuala reducere a efectivelor americane nu va avea loc intempestiv, şi nu se va produce în conformitate cu revendicările unor politicieni, ci doar în temeiul situaţiei de pe teren şi al recomandării comandanţilor de unităţi staţionaţi la faţa locului.

Momentul vizitei lui Bush – a treia efectuată de preşedintele american în Irak - e semnificativ şi din alt motiv. Călătoria a avut loc la doar o săptămînă înaintea prezentării raportului generalului Petraeus, comandantul suprem al trupelor americane dislocate în Irak, asupra evoluţiei situaţiei din Irak. In baza acestui raport urmează ca şeful executivului din Washington să-şi menţină ori să-şi reorienteze strategia irakiană.

Or, pentru prima dată de la debutul campaniei, veştile care parvin din Irak sunt bune, iar viitorul pare promiţător. Potrivit preşedintelui Bush, „generalul Petraeus şi ambasadorul Crocker sunt de părere că, dacă situaţia va continua să se îmbunătăţească, SUA vor putea începe să-şi reducă prezenţa militară în regiune, fără să i se afecteze actualul nivel de securitate“.

Cu alte cuvinte, repatrierea unei părţi a celor 160 de mii de militari americani din Irak a devenit dintr-o dată, posibilă. Dar, a avertizat Bush textual, această decizie „se va întemeia pe evaluările calme ale comandanţilor noştri militari şi nu pe reacţiile nervoase ale unor politicieni din Washington, speriaţi de rezultatele sondajelor de opinie apărute în massmedia. Altfel spus, ne vom retrage din Irak de pe o poziţie de forţă, nu de slăbiciune, încununaţi de succes, şi nu învinşi sau de frică“ după cum a ţinut să precizeze şeful statului american.

In mod demonstrativ, Bush s-a deplasat împreună cu întregul său cabinet de securitate nu la Bagdad, ci în provincia sunită Al Anbar, un fost bastion al insurgenţilor şi al terorii. Graţie unui tîrg încheiat cu triburile şi clanurile sunite din regiune, care i-au alungat pe oamenii lui Bin Laden, fostul bastion al teroriştilor al Quaidei a devenit între timp o regiune model pentru cooperarea americano-irakiană. Că acest succes s-a datorat în bună măsură presiunilor exercitate asupra comunităţilor sunite de prezenţa la cîrmă, la Bagdad, a unei conduceri şiite, e una. Cu totul altul e efectul acestui succes asupra scenei politice americane.

Din unghiul strategilor republicani, vizita preşedintelui şi atins scopul, reuşind să dea o lovitură de imagine, în măsura în care a atras atenţia întregii naţiuni asupra perceptibilei scăderi a nivelului violenţelor în triunghiul sunit.

La rîndul său, preşedintele este convins că acest succes plasează sub auspicii foarte favorabile raportul generalului Petraeus, privind evoluţia situaţiei din Irak după suplimentarea cu 30.000 de militari a trupelor americane din Irak. La fel de pozitive promit să fie, pentru Bush, rezultatele politice ale eforturilor sale de a-i convinge pe congresmenii republicani să nu se alăture opoziţiei democrate din forul legislativ spre a vota în favoarea unei retrageri imediate a forţelor americane din Irak.

Ceea ce nu-i aranjează defel pe strategii stîngii democrate. Donnar Brazir de pildă nu s-a putut abţine să nu remarce că în cele 6 ore de şedere a lui Bush în Irak nu s-au putut „desfiinţa efectele pernicioase ale celor 6 luni în care guvernul irakian a stat degeaba“.

Bush nu se arătat însă impresionat nici de criticile interne, de sondajele de opinie care-i rămîn, deocamdată, foarte defavorabile şi nici de controversata şi discutabila retragere a trupelor britanice din Basra.