1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Iraţionalism şi antireformismul stângii

Se va relansa economic Franţa? Europa? Se va produce Brexit? Se va putea integra imigraţia musulmană? Evita un război de o sută de ani al civilizaţiilor? În multe chestiuni cheie ale epocii, stânga e alăturea cu drumul.

Preşedintele SUA, Obama, la Hiroshima

Preşedintele SUA, Obama, la Hiroshima

La adunarea eparhială din Leipzig a catolicilor germani, Preşedintele Republicii Federale, Joachim Gauck, a deplâns noile angoase xenofobe care i-ar fi năpădit nejustificat pe germani. Căci sunt temeri care, potrivit lui, marchează serios zone estice, precum cele din Saxonia, în care abia dacă există străini şi musulmani.

Dar isteria rasistă şi islamofobă nu e singura problemă care-i confruntă pe nemţi şi pe europeni. Există şi o isterie antirasistă şi antixenofobă. Raporturile societăţii germane cu islamul, islamismul şi cu musulmanii, precum şi cu integrarea migranţilor şi refugiaţilor a dominat manifestarea catolică din Leipzig şi discuţii care, departe de a se epuiza în teologic, s-au concentrat pe sfera politică.

Chiar şi mesajul Papei, care le-a solicitat participanţilor la Adunare "să confere mai mult spaţiu săracilor şi zdrobiţilor" a avut o accentuată conotaţie politică. Mulţi se întreabă însă de ce Papa alocă atât de puţin spaţiu, în propriile sale preocupări şi luări de poziţie, creştinilor zdrobiţi de extremismul islamist în Orientul Mijlociu şi aiurea. Concomitent, dubiile privind compatibilitatea islamului cu democraţia persistă în Apus şi în medii necontaminate de populism. Totuşi, partidul care consideră religia mahomedană şi democraţia ireconciliabil disjuncte nu şi-a putut argumenta poziţia, la Leipzig, deoarece organizatorii au refuzat populistei Alternative pentru Germania, AfD, permisiunea de a participa la Adunare.

Acest refuz al dialogului este pe de o parte comprehensibil. Dar şi iraţional. Pe de alta e o obsesie tipică. E o marotă a establishmentelor de stânga, care insistă să aplice tactica struţului în raporturile cu un tot mai agresiv, mai periculos şi mai dinamic populism de dreapta , deşi e clar că budatul morocănos al extremismelor şi al purtătorilor lor de cuvânt este perdant, ganiantă fiind demontarea lor raţională. Lupta împotriva fundamentalismului de sorginte orientală nu va câştiga în eficienţă nicăieri dacă, din raţiuni antiislamofobe, i se contestă necesitatea şi se lasă această încleştare pe seama extremiştilor pretinzând că ar apăra Apusul.

Nu mai puţin obsesive şi, în fond iraţionale, sunt alte preocupări, la fel de stupide şi de perdante, ale unor elite de stânga din apus care îşi afişează cu surle şi trâmbiţe, la fiecare pas, ca pe un drapel, prezumtiva deschidere şi presupusul raţionalism. Se deplânge frecvent insularismul britanicilor, postulându-se că englezilor le va fi mult mai rău fără UE. Pe drum rămâne, în context, orice impuls autoreflexiv util şi orice autocritică.

Înclin să cred că britanicilor le-ar fi mai bine integraţi în Europa decât în afara ei, deşi norvegienilor şi elveţienilor le merge excelent dincolo de frontierele Comunităţii. E clar însă, totodată, că europenilor le va fi net mai rău fără britanici, fără individualismul insularilor, fără bunul lor simţ şi pragmatismul lor democratic, fără capitalismul lor eficient.

Economiei europene i-ar fi trebuit de mult restructurări de amploare, solicitate cu disperare de proeuropeanul premier britanic Cameron, care militează în contra unui brexit. De frica ieşirii Regatului Unit din UE, birocraţii de la Bruxelles i-au dat câte ceva pe ici pe colo premierului londonez. Au făcut-o la insistenţele unor lideri continentali ca Angela Merkel, care, mai lucizi în această privinţă decât alţii, au realizat cât de slabă ar fi Europa fără britanici. Dar ceea ce, fără vreo tragere de inimă, i s-a oferit în cele din urmă, după aprige negocieri, şefului conservatorilor britanici, s-a devoalat până la urmă a fi un anemic sfert de program de reforme, unul prea lesne atacabil de către partizanii divorţului regatului britanic de Europa.

Nimic nu ilustrează mai convingător caracterul pernicios şi iraţional al frânei reformelor, frână devenită parcă un soi de credo socialist, de autodafe, de raţiune de a fi pentru continent dominat de stânga decât blocajul franţuzesc. Hexagonul se vede pus pe butuci de revolta sindicalistă a francezilor care se opun cu dinţii şi cu ghearele unei restructurări a pieţii muncii, o reformă esenţială, raţional, după cum ar trebuie să ştie şi stânga, în condiţii de globalizare, spre a se relansa o economie sufocată de etatism, dirigism şi fiscalitate oneroasă.

De frica grevelor, guvernanţii socialişti parizieni au diluat însă proiectul lor legislativ într-atât, încât reforma a devenit de nerecunoscut. Blocada se perpetuează totuşi, deşi, după cum avertizează, raţional, Neue Zürcher Zeitung, nici adoptarea preconizatei şi prea timidei reforme, cu tot cu amendamentele impuse ei de frica stângii extremiste, n-ar mai salva ceva în economia Franţei. În final, după cum scrie ziarului elveţian, „nu vor mai fi decât perdanţi. Lupta pentru putere din Franţa e absurdă”.

Absurde sunt însă şi poziţiile stângii de peste ocean. Ori de pe continent. Acelaşi ziar din Zürich, conservator în chestiuni economice, se arată extrem de liberal în materie de politică externă şi elogiază catastrofala diplomaţie a lui Barack Obama. Care n-ar fi, potrivit cotidianului elveţian, chiar atât de rea cum i se impută, deşi preşedintele american „a recunoscut el însuşi, recent, că a greşit în Libia şi în lupta contra Statului islamic”.

Căci înainte de a vizita Hiroshima s-a deplasat în Vietnam şi-a ridicat embargoul militar impus până acum fostei ţări inamice, demonstrând că foştii duşmani pot deveni prieteni. Pe fundalul unei Chine tot mai asertive şi agresive în Extremul Orient "îi vor mulţumi lui Obama nu doar vietnamezii", mai susţine acelaşi ziar. Aşa e. Dar net mai bine ar fi fost , dacă, timp de 7 ani, şeful Casei Albe nu şi-ar fi utilizat, iraţional, mandatele, ca să-şi curteze vrăjmaşii la fel de asiduu, pe cât de stăruitor şi-a vexat şi părăsit la greu prietenii şi aliaţii.

Să nu fie însă chiar nimic de lăudat în politica preşedintelui american? Mi se pare salutar că Obama a refuzat să-şi ceară iertare pentru Hiroshima, cum i-a cerut, din nou iraţional, internaţionala stângii şi a antiamericanilor reuniţi. Regretabilul recurs la bombe atomice spre a se pune capăt celui de-al doilea Război Mondial s-a soldat cu tragica moarte, în număr mare, a unor nevinovaţi. Dar vina pentru acest dezastru îi împovărează pe militariştii niponi care se înşurubaseră pe vecie în refuzul păcii, mai puţin pe americanii care, în generozitatea lor, şi-au refuzat izolaţionismul, salvând în multiple rânduri omenirea de diverse coşmaruri totalitare.